Ca omul cel de lut să nu mai împrăştie groază pe pământ!

Vodă murmură şi el stihurile, cântându-le încet. Adâncirea aceasta în sine, cu totul în afară de clipa vieţii, era încununată de soarele asfinţitului. Din acel roş de aur, fărâmat în jăratic de ţesăturile dumbrăvii, ieşi asupra câmpiei un şoim sprinten care rămase plutind în văzduh cu aripile neclintite, ca o cruce neagră. Măria sa încă nu se deşteptase din întristarea-i amară, ca să-l vadă, însă oştenii înţelegeau că a pogorât din cer harul biruinţii.

Călăreţi de pretutindeni, aducători de veşti, aşteptau în şirag lângă Domn, ţinându-şi caii de căpestre. Erau aburiţi de sudoare şi ninşi de pulbere. Ridicându-se, Domnul îi chemă deodată la sine şi porunci dregătorilor săi să se apropie şi să-l împresoare. Veştile viforului erau dintre cele mai înfricoşate. Nomazii năzuiau la Prut; acolo îi aştepta oastea legată a lui Bodea spătar. Până acolo calea lor şerpuită era ca a unui pojar care merge dâră cu limbi de balauri înainte şi cu coadă de zgură în urmă. În Lăpuşna ocoleau cotrobăind satele şi curţile boiereşti. De la Fălciu şi Ismail se ridicau în coasta hoardei cetele de mai nainte poruncite şi rânduite de Domnie, cu căpitanii de călărime domnească. Din olatul Cetăţii Albe trebuia să urce cu cea mai mare grabă călărimile gătite şi căruţele cu puşti, sub porunca lui jupân Mârza pârcalab, ca să iasă între ceambuluri şi apa Nistrului.

Acesta era semnul morilor de vânt de pe culmile din preajma Nistrului, care-şi opreau aripile când şi când şi iar porneau. S-au văzut semnele până în ţinutul Sorocei. Domnul avea o lucire de uşor zâmbet primind asemenea adeverire. Rândui cu dregătorii de faţă înaintarea puterilor sale cătră miazăzi tot în laturea Nistrului, până ce s-or întâlni cu cetele ieşite de sub codru la loc poruncit, al unui boier tânăr al său cu numele Radu Gangur. Dacă a doua zi şi a treia zi călărimile Domnului şi ale Ţării, umbrind fără contenire, pot să aşeze asemenea voloc mişcător între prădalnici şi vadurile hotarului, atuncea Dumnezeu va binecuvânta strădania tuturor.

Încă nu se făcuse întuneric deplin, când călăraşii îşi porniră şiragurile, având poruncă să umble toată noaptea pe răcoare. Îndată purcese şi Domnia cu panţirii şi puştile.

Comisul Simion urmă pe măria sa, cu slujitorii ce avea, ţinând lângă sine pe mezin. Ca să-l ferească de privirea supărată a măriei sale, umbla despărţit de curteni. Abia a doua zi la prânzişor, în nişte văi care se chiamă Călmăţui, în popas, măria sa îi trimete poruncă «să iasă la vedere, cu toate ale sale bune şi rele».

Ionuţ se apropie ferit, în umbra fratelui sau. Nu ridică fruntea spre înaltul stăpân, nu răspunse zâmbetului de prietinie al coconului. Era supt la obraz de mâhnire şi cu ochii cerniţi. Scrijelitura de sabie de la tâmpla stângă îi crestase şi pata de jder: când arunca ochii săi spăriaţi pieziş din acea parte, înfăţişarea lui, cu brăzdătura sângerată, nu părea de om pământean. Nu-şi pusese legătură la ea de ruşine, ca să nu se aşeze în rând cu babele; nici n-o spăla, deoarece asta era rânduială doftoricească a lui bădiţa Simion. Gheorghe Botezatu avea poruncit să-l ungă, sara şi dimineaţa, cu oloi de pojarniţă.

— Ce să fac, bădiţă Simion? oftă el.

— Întăi să taci, îl sfătui comisul, şi să te găteşti a lucra cu vrednicie lângă mine, aşa cum te-am învăţat la Timiş.

— Bine, bădiţă Simion.

Însă Jder cel mititel nu întreba ce are de făcut în lucrarea de arme care se pregătea, ci se chinuia să înţeleagă ce are să urmeze după aceea. Nu-şi închipuia că n-are să mai fie în viaţă, căci douăzeci de ani nu e vârstă ci nemurire; se temea că poate să-i lipsească Nasta, suflată la o parte de mânia domnească. Poate va avea parte să săvârşească aşa fapte, încât măria sa stăpânul să-l bată pe umăr şi să-l întrebe: Spune-mi, Jder, dacă pofteşti ceva! Se ştie că măria sa arar pune aşa întrebări şi-n cele ce hotărăşte rămâne neînduplecat. Nu este nici o scăpare pentru jupâniţa Nasta şi pentru maica ei cneaghina Tudosia, decât să le răpească tătarii, ca să scape cu viaţă; iar după aceea el, Ionuţ, să săvârşească acele fapte minunate din poveste, ca să le găsească şi să le scape din ghiarele zmeilor şi căpcăunilor.

I-ar fi fost lui Jder cu mult mai uşor să-şi închipuie că două femei cu neamuri în Ţara Leşească, văzând că stau în primejdie, ori din partea lui Vodă, ori din partea hoardei, nu au nimic alt mai grabnic de făcut decât să se puie la adăpost dincolo de hotar, în Republică; însă cugetând aşa, Jder ar fi trebuit să primească, în judecata lui, o despărţire desăvârşită de Nasta. Căci de la neamuri şi din Lehia e mai greu s-o scoţi decât de la tătari.

În noaptea de 19 august, amândoi fraţii hodineau în iarbă alături, stând cu feţele în sus spre stele şi ascultând ronţăitul cailor în iarba acelei vâlcele, unde făcuseră popas. Călărimile lui Vodă erau împărţite la alte capete de văi. Alaiul de curteni cu măriile lor trecuse în dumbrava de la Măr Putred, la marginea acelui loc care se chiamă Pustia Sorocii. Unii boieri şi dregători se împărţiseră în lărgimile acele nelocuite încă de om, ca să aibă caii îndestulare de hrană. Câte  stele clipeau sus fără contenire, atâtea tomniţe susurau pe întinderi nesfârşite, în iarba nouă, ţesută prin iarba veche. Aici nu pătrundea nimeni cu coasa. Cel mai apropiat om stă la douăzeci şi cinci de ceasuri depărtare cu piciorul. Pe acele întinderi trec oile sălbătăcite cu treisprezece coaste; uneori, în iernile grele, ajung până aicea zimbrii. Hălăduiesc aici mai cu samă, nişte vânători harnici care se chiamă lupi.

Pământul cânta în noaptea aceea spre stele până într-o adâncă depărtare c-un zvon aproape nesimţit. Prin acel zvon, comisul al doilea Simion Jder auzi a treia ori a patra oară suspinul amărât al mezinului