viaţa lui Alexandrel-Vodă, fulgeră el pe postelnic. Pentru nechibzuinţa sa, coconul va fi mustrat. Pentru pedeapsa ce se cuvine Jderului celui mititel, ne pare rău, însă nu o putem înlătura.

— Măria ta, îşi strecură cu blândeţă vorbele Grigoraşcu Jora; acel fecioraş al comisului Manole a stat neclintit lângă stăpânul său. După ce a pierit medelnicerul, s-a pus el împotriva podgheazului cu mare vrednicie, încât a fost de mirare şi lotrilor. De asemeni şi mai cu samă s-a apărat ca un leu Alexandru-Vodă. Când a ajuns comisul Simion, n-a mai avut nevoie să tragă sabia.

Voievodul rămase tăcut, cu o mişcare necontenită a fălcilor, rumegând în măsele nelinişte şi mânie.

Când, în popas, i s-au înfăţişat vinovaţii, el a întors asupra lor o privire aspră şi i-a ţinut aşa un răstimp în nedumerire şi mare strâmtorare sufletească. Alexăndrel-Vodă îndrăzni să înainteze aplecându-se spre mâna părintelui său ca s-o sărute.

— Rămâi în faţa mea, ca să te privesc, îi zise măria sa c-un glas stâns şi răguşit de mâhnire. Asta a fost răsplata străduinţilor şi a dragostei mele! Ai pus între domnia ta şi mine ascunziş şi minciună.

Coconul domnesc se cutremură cu lacrimi:

— Măria ta, iartă-mă pentru greşala ce am săvârşit.

— Trebuie să te iertăm, Alexandre, căci eşti copilul nostru. Însă întristarea rămâne în noi ca un venin; asemenea greşală putea să-ţi aducă pieirea.

Călărimile erau tăbărâte pe văi, în jurul unor iazuri. Popasul domnesc se afla într-o dumbravă rară de stejari. Slujitorii curţii descălecaseră cu mult mai la o parte. Dregătorii se trăseseră la o parte, ca să nu audă acea mustrare. Numai prea sfinţitul Amfilohie şedea în stânga Domnului, la datoria lui de duhovnic.

Măria sa găsi cu privirea-i verde pe Jder cel mititel şi-l străpunse până în rărunchi. Fără să îndrăznească a rosti un cuvânt, Ionuţ îşi coborî fruntea şi îngenunche.

Domnul păru a nu-l mai băga în samă.

— Vrednicule al nostru slujitor, grăi măria sa, trecând cu privirea la comisul al doilea Simion Păr-Negru; pentru fapta lui ascunsă şi prefăcută se cuvine să luăm acestui fecioraş capul. Însă i-l lăsăm pentru vrednicia lui şi dorim să-l poarte ani mulţi; dar cu mâhnire ne vedem silit a-l depărta de curtea noastră. Te poftesc pe domnia ta, comise Simion, să-l ţii o vreme la ispăşire şi la post, aşa cum vom face noi cu fiul nostru.

Simion Păr-Negru se închină în tăcere. Alexandrel veni şi se supuse la genunchiul lui Vodă. Tatăl îşi lăsă palma în părul bălan al coconului, ca din întâmplare şi fără voinţă.

— Prea sfinţite părinte Amfilohie, zise Ştefan-Vodă cătră arhimandrit, spune încă o dată acestui prunc care sunt legile domnilor şi stăpânitorilor de noroade. Noi domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi. Rânduiala noastră nu-i fără noimă în faţa lui Dumnezeu. Dacă ai fi fost un mişel, se întoarse măria sa spre cocon, ai fi asudat în robie; dacă ai fi fost un vierme, ai fi urmat soarta ta mâncând trupul unui înţelept; însă eşti cocon domnesc.

Ionuţ suspină fără să înţeleagă bine; dar îl înduioşa cântarea vorbelor măriei sale şi se bucura, ascuns, că i-a rămas pe umeri capul.

— Spune-mi tu, Ionuţ Jder, cine sunt acele fiinţi care au ademenit pe Alexandru-Vodă? întrebă stăpânitorul cu acelaşi glas trudit.

Ionuţ nu cuteză să răspundă. Comisul Simion dădu lămurire. Vodă se miră:

— Cine e această jupâneasă Tudosia de la lonăşeni?

— Măria ta, păru a se trezi prea sfinţitul Amftlohie, adunându-şi amintirile; după ştiinţa mea, a stătut mai demult la lonăşeni unul Petrilă. Iar soţul jupânesei Tudosia a fost nepot acestui Petrilă. Acest Ionaş, nepot al lui Petrilă, s-a prăpădit în duşmăniile şi pribegiile cunoscute. Se află unul Constantin Aramă care stă şi acuma lângă Liov: e văr Tudosiei. Constantin Aramă are o soră mai mare pe care o ţine unul Sava Blându, iarăşi pribeag. Pe sora acestui Sava Blându o ţine Mihu, pe care măria ta îl cunoşti.

Voievodul făcu semn cu palma, ca şi cum ar fi poftit să înlăture de la sine atâtea nume.

— Când ne întoarcem, porunci stăpânitorul, să mi se înfăţişeze cneaghina şi jupâniţa ei.

Acel glas îngheţat cutremură din nou pe mezinul Jderilor.

— Să se deie acest răspuns lui Grigoraşcu Jora, adaogă măria sa.

«Osânda Nastei e şi osânda mea», se gândea cu totul prăpădit Ionuţ.

Domnul făcu iar semn; coconul şi ceilalţi se traseră câţiva paşi, lăsându-l pe măria sa singur. În ochii lui Vodă erau alţi nouri de întristare şi de gânduri. Înainte de a chema pe dregătorii săi la sfatul de război şi a asculta ştirile alergătorilor care-l ajungeau necontenit pe cale, măria sa dorea, în sufletu-i întunecat şi trupu-i ostenit, lumină şi mângâiere de la Dumnezeu. Părintele Amfilohie aprinse singur făclie lângă argintul iconostasului şi şopti Domnului său vorbe dulci în limba elină, care se tălmăcesc nu mai puţin dulce în graiul părinţilor noştri:

 

Au bătut asupra mea valuri şi nu m-am clătinat;

Au detunat trăsnete şi am rămas ca de stâncă;

Deoarece în mine stă puterea credinţii Intru Hristos,

Dumnezeul meu!

 

Voievodul îşi făcu semnul crucii şi rămase cu capul descoperit, îngenunchiat cu faţa la răsărit şi ascultând slujba monahului. Dintr-acea zare a răsăritului venea puhoi de flacără şi sânge asupra pământului său şi a noroadelor sale. Se plecă adânc cu fruntea în pământ, cerând putere pentru izbândă; căci în această ţară stă dreapta credinţă; şi aceste noroade sărmane lucrează fără şiretlic, semănând şi păstorind; se bucură de rodurile muncii lor neasuprind alte seminţii.

Curtenii, în marginea dumbrăvii de stejar, îngenunchiaseră şi ei. În vale, la iazuri, călărimea descălecată se supuse de asemeni, în tăcerea împrejurimilor, pădurii şi câmpiei, sub soarele după-amiezii.

Domnul pofti de la sfinţitul Amfilohie să asculte psalmul al nouălea:

 

Domnul este împărat în vecii vecilor!

Să piară păgânii din pământul lui!

Ascultă, Doamne, dorinţa smeriţilor şi întăreşte inima lor.

Pleac