să atingă Suceava. Dar această parte a lumii, în care intrau căpcăunii pustiei, nu era întindere dreaptă, până în fundul zării, ca în Lehia; căci dealurile şi râpile se urmează ca valurile încremenite ale străvechiului ocean sarmatic; aceste dealuri şi aceste râpi sunt stăpânite de păduri; de sub păduri curg ape care se pierd în smârcuri ori se adună în iazuri. Vederea mârzacilor care călăuzesc tabunurile nu-i slobodă în patru vânturi. Localnicii se pot trage la codru cu repeziciune şi uşurinţă, iar oamenii pustiei n-au când să scotocească în asemenea tainiţă şi nici n-au priceperea lucrului. Hoarda prinde cât poate şi unde poate; ucide tot ce-i crud şi nevolnic ca să facă lumii spaimă, şi să li se lepede avuţiile, turmele şi pânile; adună în pripă robii şi-i trimete în urmă spre Nistru, sub pază de suliţi; o parte din robi o ţine ca să ajute la trecerea căruţelor încărcate prin hârtoape, peste pâraie, prin rupturile şi văgăunile drumurilor. Caii cei mărunţi şi lânoşi nu pot dovedi; trebuie să împingă robii la leuci şi la roţile de dinapoi. Ticăloşii pământeni gem şi asudă sub bici, aşteptând o izbăvire despre care ei au întrucâtva ştiinţă.

De opt săptămâni au ieşit porunci pentru slujba Domniei, la anume vestire ce se va da la timpul său.

Oamenii porunciţi de dregători, ori răzăşii de rând, ori călăraşii şi pedeştrii boierilor au primit acuma acele porunci, ori le-au văzut.

Într-adevăr, pe dealurile pleşuve, unele mori de vânt îşi întorc braţele, deşi nu umblă pe sus nici o adiere de vânt. De pe alte dealuri, se înalţă în sus şfară, adică fumegare, dându-se cu asta anumită veste la cel ce se uită aici din altă zare de deal.

În alte părţi, şfara curge pe culme. Acolo s-a stârnit o adiere de vânt. Dar morile îşi ţin neclintite aripile, până ce una din margine prinde a se mişca; apoi stă şi aceea.

Măria sa Ştefan-Vodă părăsise în aceeaşi zi a vestirii Cetatea Sucevii, lăsând acolo îndestulătoare pază. Luase cu sine trei mii de lefegii nemţi, adică panţiri, şi alte patru mii de călărime uşoară, cu căpitanii lor. Rânduise în urma sa patruzeci de cară cu puşti şi pulbere, care veneau sub călăuzirea lui Petru Hărman, chelar al măriei sale.

Măria sa Ştefan-Vodă încălecase pe harmasarul său alb, semn că va ieşi la război. Copiii de casă îi duceau platoşa şi coiful şi spătarul sabia cu mâner în chip de cruce. Părintele Amfilohie urma la căruţe unde era şi cortul măriei sale. Prea sfinţitul arhimandrit avea cu sine cărţile sfinte şi iconostasul de argint, ca să dea mângâiere şi întărire măriei sale, în asemenea ceasuri de cumpăt.

Abia la un pătrar de cale înspre Hotin, la un popas, alaiul măriei sale fu ajuns de Alexăndrel-Vodă cu însoţitorii săi. Unii din însoţitorii vechi ai coconului, cunoscuţi de măria sa Ştefan-Vodă, lipseau. Se vedeau lângă cocon tovarăşi noi, care, la acel ceas, ar fi trebuit să fie în altă parte.

Măria sa Domnul călărise toată dimineaţa cu sprinceana încruntată, măcinat în lăuntru de porniri de mânie. Îi sosise în zori de ziuă vestire despre unele întâmplări prea neplăcute ce se petrecuseră spre Ionăşeni. Cu multă fereală şi dibăcie îi făcuse măriei sale cunoscute cele întâmplate Grigoraşcu Jora, al doilea postelnic. Se părea că măria sa Alexăndrel-Vodă aflase în acest din urmă timp. Între drumurile poruncite de înaltul stăpân, un drumuşor al său ascuns, de dragoste. Aşa i-i dat omului la anumită vârstă; de asemenea pacoste nu-i ferit, dintru începutul lumii, nici domn, nici mişel; aşa că fapta coconului domnesc n-ar trebui judecată cu prea mare asprime de cătră părintele său. Deşi măria sa i-a învăţat pe toţi cei care se ridică subt aripa măriei sale să deosebească ce-i plăcere de ce-i datorie, se pare că, în tineretul acesta nou de douăzeci de ani, sângele e mai aprig decât în tineretul de altădată. De aceea slujitorul cel mai apropiat al lui Alexăndrel-Vodă l-a urmat pe stăpânul său, fără a îndrăzni să dezvăluiasca taina. S-ar fi cuvenit ca Jder cel mititel să vie la stăpânul său cel mare şi să îngenunche, mărturisind ce este. Jder a greşit şi n-a făcut cum trebuie, fiind legat pesemne de cocon cu jurământ.

Din această uneltire a putut ieşi pentru Alexăndrel-Vodă primejdie, iar pentru Domnie mare mâhnire. Căci s-au aflat oameni vicleni chiar în târg la Suceava, care au dat ştire la pribegii din Ţara Leşască despre drumurile de dragoste ale coconului domnesc.

Măria sa să fie liniştit în privinţa acelor venetici. Au fost strânşi de aproape şi au mărturisit. Tocmai dumnealui Grigoraşcu Jora se pregătea, în această dimineaţă, să aducă la cunoştinţa slăvitului stăpân descoperirea, când a şi venit vestea despre acea învălmăşală cu primejdie de pe drumul Ionăşenilor.

— S-a ales locul spânzurătorii acelor străini vicleni? întrebă cu mânie măria sa.

— S-a ales, măria ta.

— Care-i numele lor?

Grigoraşcu Jora mărturisi numele viclenilor şi se arătă gata să repeadă un om al său în urmă, la Cetate, ca să îndeplinească porunca măriei sale.

Măria sa făcu numai un uşor semn de încuviinţare din cap.

Vinovaţi întrucâtva de destăinuire cătră străini au fost doi oameni domneşti. Şi aceia ar fi putut mărturisi cum s-au petrecut toate, însă, luptându-se în cursul nopţii pentru stăpânul lor, au pierit cu cinste.

— Cine sunt aceia? a întrebat cu aceeaşi mânie Ştefan-Vodă.

Când află că unul era medelnicerul Dumitru Crivăţ, măria sa clătină din cap cu întristare şi în acelaşi timp cu dispreţ.

— Toate acestea le-ai aflat în astă dimineaţă?

— În astă dimineaţă, măria ta. Mi le-a vestit, cu cea mai mare sârguinţă, dumnealui Simon Păr-Negru, al doilea comis de la Timiş, ca să ajungă numaidecât la cunoştinţa stăpânului nostru. A fost şi la Timiş un val, — urmă postelnicul Jora a da lămurire Domnului şi istorisi cu puţine vorbe îndrăzneala hoţului Gogolea. Şi după toate câte au fost la Timiş, precum spun, măria ta, Dumnezeu a vrut ca jupân Simion comisul să ajungă la vreme în drumul Ionăşenilor, înlăturând pe cazaci.

Domnul pufni cu obidă, dând pinteni calului. Alaiul şi călărimile rămaseră îndărăt. Măria sa strânse cu tărie în pumn frâul.

— A fost primejdie pentru