asemeni oarzele, ridicate mai nainte de pe câmpuri, se aleseseră bune. Iar mălaiul din Ţara-de-Jos, după faima anilor prielnici, se putea spune că-i fără coajă. La ariile unde se treieraseră grâiele, umblau paserile cerului şi şoricăriile pământului, ca să se îndestuleze din prisosul milei lui Dumnezeu. Holda toată era aşezată în gropi arse din proaspăt.

Deci, în acea zi de 15 august, preoţii binecuvântară noroadele adunate, ridicând crucea. Paserile cerului şi dihăniile primiră şi ele binecuvântarea, după rânduială acestui pământ al Moldovei. Din spicele prăpădite în mirişte, fetele împletiră stele, iar flăcăii îşi puseră la cuşme surguci.

Din bucuria şi soarele acelei zile, Ţara se trezi în dimineaţa următoare sub nour şi sub vânt de veste îngrijorătoare. Până cătră amiază înţelegerea unei primejdii se desluşi.

Se aprindeau focuri pe dealuri din răsărit, de cătră Nistru. Această veste a străjilor domneşti era aşteptată la Suceava, căci numaidecât din Cetatea lui Vodă porniră alergătorii spre Ţara-de-Jos şi spre Ceremuş. Erau alergătorii primejdiilor, căci îşi duceau caii în goana cea mai mare din poştă în poştă şi cătră fiecare poştă dădeau sunet de corn, ca să fie gata alţi cai odihniţi.

Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, împăratul tătarilor de dincolo de Volga, şi-a scos căpcăunii în pradă asupra lumii. Acesta era feciorul haitei, duşmanul lui Mengli Ghirai, hanul de la Crîm.

Pe când crîmlenii ieşiseră de mult la lume şi trăiau în case, având grădini de trandafiri deasupra Mării Negre, nohaii din pustie rămăseseră tot la cortul de pâslă şi la căruţa lor de lăieşi; încă mâncau carne crudă şi purtau cojoace mânjite cu sânge, ori platoşe de piele de bour, ca în vremea lui Ghinghis-Han. La gâtul suliţii aninau păr de om încleiat cu sânge cruşit; săgetau din fugă; ştiau să călărească în picioare pe cal; aruncau cu mare dibăcie arcanul; ştiau să zvârlă din suliţă câlţi aprinşi în streşinile caselor; luau în suliţă ca în ţiglă copiii. Umblau ca viforul prăvălind toate în dreapta şi în stânga; adunau sub harapnic pe creştini şi-i mânau ca pe turme în fugă grăbită spre răsărit; străpungeau ţarina pe costişe, căutând gropile de grâu şi de orz, deschizându-le şi prădându-le. Încărcau claie peste grămadă în căruţele lor cu roate înalte tot ce găseau de preţ — straie, arme şi argintării — şi se răsuceau îndărăt într-acelaşi vârtej, neaşteptând nici o întâlnire cu oştile domnilor. Ieşirea lor la lume se făcea năprasnic, pentru dobândă, după care se întorceau în pustie, ca să se aşeze cu foalele în sus sub cort, şi să mistuie în lenevie grânele semănate şi secerate de alţii, punând pe robi să împlinească treburile de dârvală în sălaşele lor şi aşteptând în acelaşi timp preţ de răscumpărare pentru aceşti robi, de la neamurile lor rămase în urmă şi scăpate de primejdie. Se povestea despre mulţi oameni din Lehia ori de la Moldova, care se duseseră să-şi răscumpere un frate ori un copil, ori o soţie; de asemenea se povestea şi de fuga unora dintre cei vrednici, care străbăteau pustia ascunzându-se ziua în stufării şi ierburi, iar noaptea umblau după arătarea lui Dumnezeu, care a însemnat pe cer acel fum de lumină şi de stele ce se chiamă Drumul Robilor.

Asemenea întâmplări cumplite mai fuseseră altădată, la alţi voievozi. De când era aşezat în domnie măria sa Ştefan, Ţara Moldovei fusese ferită de urgia nohailor.

Alergătorii măriei sale, repezind porunci la dregători, lepădau şi satelor anume vestire, că, până la Prut, să steie tot omul treaz fără a se mişca din locul său; numai să-şi ascută la capăt suliţa de carpăn şi s-o pârlească în foc; iar de la Prut până la Nistru, vitele, pruncii şi muierile să se ducă la adăpost sub codru. Bărbaţii să nu cuteze a umbla în altă parte decât la tabăra ştiută, care le-a fost poruncită de dregători, ori de căpitanii răzăşilor.

Cu puţine zile înainte, socotind la calendarul său strânsul holdelor gata, Mamac-Han trecuse cu ceambulurile sale apa Niprului. Pe acesta mal îndată le împărţi în două trâmbe. Una o repezi asupra Ţării Leşeşti. A doua păli la Nistru, prăvălindu-se în ţinutul Lăpuşnei.

Trei zile a fost în Lehia crâncenă zvârcolire. Deşi luminăţia sa Craiul primise de la Mengli Ghirai-Han aceeaşi ştire pe care o primise şi măria sa Ştefan-Vodă, a lăsat să meargă toate în voie şi fără grijă, cu huzurul în care trăia fiecare. Luminăţia sa Craiul cu Regina Doamna şi cu coconii crăieşti în petrecere la castelele Litvaniei, unii în danturi, alţii la vânători, iar şleahticii primprejurul măriilor lor. Alţii, care nu erau primprejurul înaltei curţi, se desfătau şi mai bine, după plăcerea pe care o avea fiecare şi după gustul său. Atâta bielşug fusese în acel an, încât nimănuia nu-i mai păsa de nimica. Când a căzut la hotar trăsnetul şi a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ţinând lângă sine ostile ce aveau. Curierii domneşti au început a umbla de la margine înlăuntru şi din lăuntru cătră margine, dar împotriva acelei grabnice învăluiri tătărăşti greu se putea pune stavilă. O asemenea hoardă umblă ca dâra de pulbere aprinsă. Fulgeră ici-colo-dincolo; trece şi înapoi nu se mai întoarce; coteşte fără noimă şi iese iar la hotar; ocoleşte locurile întărite şi cetăţile, se încovoaie în laturi din calea pilcurilor de oşti legate. Acel olat al Lehiei, deschis ca în palmă în marginea stepei, a fost în scurt măturat. Zecile de mii de robi şi miile de căruţe au ieşit printre pojaruri, sub paza călăreţilor mongoli, spre răsărit. În târguri, maţele neguţătorilor graşi au fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor. Cine scăpa de atingerea crâncenei loviri şi de suflarea de foc, se trăgea la o parte dând mulţămire lui Dumnezeu că sta sub soare cu sufletul şi cu ce avea pe el.

Asta era şi soarta Lăpuşnei. O parte din pâlcurile lui Mamac-Han împungeau văile ţinutului, urmând linia satelor. Alte pâlcuri fugeau pieziş, spre asfinţit-miazănoapte, ca să pălească la ţinutul Botoşanilor,