— Te cred, răspunse comisul Simion Jder.

— Atuncea, comise Simioane, nu mai putem întîrzia.

— Ba trebuie să întârzii, să-mi gătesc slujitorii, să reped ştire la Domnie.

— Slujitorii ia-ţi-i. Pe mine pune-mă iar în obadă, ca să ai în stăpânire viaţa mea în orice clipă; dar nu trimete nici o ştire nicăieri. Dacă n-ajungem la Ionăşeni la vreme, acei copii bezmetici se pot prăpădi. Oricâtă straşnică poruncă am dat eu flăcăilor mei să le cruţe vieţile, nu se ştie ce se poate întâmpla până la urmă. Vestirea lui Vodă e iarăşi fără noimă, ca să nu ne fie poprit umbletul chiar în această noapte. Iar dacă nu mă crezi, după jurământul meu, şi vrei să faci altfel, eu nu mai spun nimic şi mă pun jos. La cântarul cel din veci avem să venim amândoi cu marfa noastră şi Domnul Dumnezeu are s-o preţeluiască.

Simion Jder stătu puţin în cumpănă. Nu putea nici într-un chip face altfel decât îi poruncea lotrul. Îşi găti slujitori, trimese răspuns comisului Manole să suie numaidecât la deal, porunci cai repezi; dădu samă în puţine cuvinte bătrânului Manole pentru plecarea lui grabnică şi, la miezul nopţii, având pe robi în stăpânire între sine şi vatavul Lazăr, coborî la apa Moldovei, trecând prin vad. Luna era în creştetul bolţii şi cerul se limpezise la amiază, însă drept înainte, în fundul zării cătră care mergeau, erau întunericuri de ploaie şi scăpărau fulgere.

Astfel într-o întinsoare, fără de popas, au mers până cătră ziuă.

Lângă un drum mare, într-o coastă de râpă, vorbele atamanului Grigore Răţoi s-au adeverit. Comisul Simion porunci oprire şi trase sabia asupra lotrului.

Mai fumegau încă snopi, între ponoare, lângă baltă; şi, în cea dintăi lumină a zorilor, flăcăii lui Gogolea se îmbulzeau la năvală cătră fundul râpii, răcnind cu mânie şi înverşunare, trăgându-se înapoi şi iar năzuind înainte, ca în spasmuri. Unii îmbrâncau loviţi de moarte, alţii îşi legau rănile. Mânia lor nu mai avea nici un spor şi numărul li se împuţinase.

— Moş Ilia, răcni cu mirare atamanul Grigorie, ni s-au prăpădit şi oamenii de aici.

La marginea drumului zăcea încârligat ca un vierme, pălit de sabie în cap, Coman, omul postelnicului Jora. Dinspre fumegare şi dinspre râpă, veniră cătră ei oameni, ca şi cum socoteau că au ajutor de prietini; apoi, cunoscând straie moldoveneşti, se plecară pe coamele cailor, întoarseră în loc şi se năpustiră spre Ionăşeni.

— Ce este aici? întrebă cu nelinişte şi cu sprânceana încruntată comisul Simion Jder. Într-aceeaşi clipă îşi încorda braţul armat.

Atamanul avu vedenia morţii de fier, vestită de babe.

— Cinstite comise Simioane, vorbi el pripit, mai îngăduie până ce strig, ca să opresc pe haidamacii mei.

Cunoscând între fugari pe unul din oamenii lui de credinţă, îi repezi un răcnet lung, care-l opri în loc. Cu al doilea răcnet, Grigorie Gogolea îl aduse cătră sine.

— Afanasie! îi porunci atamanul, pune truba la gură şi chiamă oamenii din râpă. Strigă că a venit atamanul. Să lese jos armele. Viaţa mea e în mai mare primejdie decât a lor.

Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou şi boncălui cu bătăi grăbite de limbă. Făcu semne celor care întorceau capetele, să ferească din râpă. Începu a răcni despre primejdia vieţii atamanului. Lotrii înţeleseră îndată că trebuie să dea îndărăt, însă acuma părea că-i încleştează din urmă şi nu-i lasă nişte dihănii rele ale acelui loc.

— Atamane Grigorie, dădea lămurire lotrul cu truba, nici n-am crezut noi vreodată s-avem asemenea năcaz cu nişte fecioraşi nebuni. Este mai cu samă unul la care am stat şi m-am uitat ca la Belzebut. Vrednic şi cu semeţie se ţine coconul, iar noi nu-i putem face nici o stricăciune. Însă tovarăşul său are într-însul jăratic şi piper.

Simion Jder nu putea crede ochilor săi când văzu ieşind din văgăună cătră soare o înfăţişare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stânga sângerândă. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe lotri. Când cunoscu pe bădiţa Simion, îi căzură braţele şi se opri în loc, ruşinat. În urma lui ieşeau de după tufişuri slujitori cu caii de căpăstru.

— Bună ispravă! se tânguia moş Ilia Chiorul, clătinându-se cu jale la dreapta şi la stânga. Am prăpădit şi căuşul de zloţi.

Gogolea socoti că mai degrabă trebuie să rânjească decât să ofteze.

— Ai fost cu dreptate, atamane Răţoi, îi zise Simion Jder. Cu dreptate se cuvine să răspund şi eu. Alungă-ţi oamenii cu grabă la hotar. Cum n-oi mai vedea nici unul în preajmă, îţi dau jos cătuşele şi te las să te duci la locul tău.

— Cinstite comise, răspunse amărât lotrul, ai dreptate să nu crezi desăvârşit în mine, dar să ştii că greşeşti. Să vedem dacă pot dobândi căuşul de galbini pentru care m-am străduit; dacă nu, poate să-l slujesc pe măria sa Ştefan-Vodă, aducându-i într-un sac pe acel boier pribeag şi lepădându-i-l la picioare.

După ce se depărtară feciorii, Simion Jder descăleca şi se duse să puie genunchiul în pământ în faţa măriei sale Alexandrel-Vodă. Veniră şi atamanul cu moş Ilia să se închine coconului. Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi, îşi ceru iertăciune pentru graba cu care era nevoit să se depărteze de acea faţă luminată şi de acea milă domnească.

CAPITOLUL XIII

DESPRE IEŞIREA ÎN PRADĂ A TĂTARILOR DE DINCOLO DE VOLGA

În ziua sfintei adormiri a Maicei Domnului, 15 a lunii lui august, după poruncile care erau în putere în acea vreme a luminatului Ştefan-Vodă, a ieşit Ţara în mirişti, sub soarele asfinţitului verii, ca să dea închinare şi laudă Domnului Dumnezeu pentru holde.

Fusese în acel an 1469 o bună cumpănă a ploilor şi pânile albe dăduseră mare spor de boabe. Din pricina secetei de la începutul primăverii, paiul rămăsese scurt la grâu, numai de o palmă domnească; dar spicele erau mari cât degetul mijlociu al unui bărbat plugar. La treier, boabele se desfăcuseră grele şi tari, c-un sunet de sticlă. De