Gogolea, crezi domnia ta, comise, că mă tem de moarte? Mai mult mi-i greaţă de ruşinea întru care mă aflu. Sloboade-mă din mreajă, ca să-mi poţi pune în cătuşe pumnii, şi ca să afli că nu mă tem de gâdea măriei sale Ştefan-Vodă. Moartea mea n-are să fie de ştreang; după cât au arătat nişte babe, când mă ridicam copilandru, pieirea mea are să fie de sabie.

— Ba sfârşitul lotrilor, la Moldova, e într-o creangă de copac, unde îi leagănă vântul.

— Bine. Avem să vedem îndată, urmă a rânji atamanul. Daţi la o parte această zdreanţă de moşneag chior şi porunciţi-i să nu mai bocească. Îţi mulţămesc, comise, că m-ai slobozit din mreajă. Asta a fost soarta mea, să dau peste hoţ mai mare decât mine, cum spune acest păcătos moşneag Ilia Alapin. De ce nu v-aţi dus cu toţii după larma care s-a stârnit devale?

— Te aşteptam pe dumneata, ca să te primesc cum se cuvine.

— Atuncea ai ştiut c-am să vin?

— Am ştiut.

— Ai aflat poate şi de ce umblă moş Ilia la izvorul lui?

— Am ştiut de ce umblă.

— Ai mai ştiut şi ce negoţ caută tovarăşii mei?

— Cum s-au arătat în partea locului, am ştiut, punând să fie urmăriţi şi pipăiţi pas cu pas. Căci am aflat din vreme cine te trimete şi de ce te trimete. Te aştept de mult şi, cum vezi, slujitorii mei aduc pentru tine obezile anume gătite.

Descurcat din reţea, Grigorie Gogolea întinse cu supunere pumnii, ca să-i fie apucaţi şi strânşi între cele două bucăţi de lemn. La semnul lui Simion Jder slujitorii se traseră la o parte.

— Acuma sunt fără de nici o putere, zâmbi lotrul. Puneţi strânsoare la mâni şi moşneagului, ca să n-aveţi grijă nici din partea lui. Pe cei patru care au intrat cu făchii, nu-i mai poate prinde nimeni şi nici de întors nu se mai întorc, aşa că eşti, comise Simioane, stăpân desăvârşit pe mine, după voinţa lui Dumnezeu. Am însă îndrăzneala să-ţi spun iarăşi că sfârşitul meu nu va fi sus. Am să pier cu inima la pământ, cum mi-i scris. Mai îndrăznesc a adăogi, comise Simioane, şi te poftesc să nu zâmbeşti, că ai să mă petreci până la hotar şi ai să mă Ieşi să mă duc la treaba mea.

Simion Jder înălţă fruntea cu mirare, privind neclintit pe Răţoi. Hoţul nu părea băut. Grăia limpede; zâmbea cu semeţie.

— Nu ridica din umeri, comise Simioane. Nu-s beat şi nici nu-s nebun. Mai ales, cinstite comise Simioane, nu sunt prost. Eu am cunoscut de-acolo unde mă aflam că treaba mea nu-i uşoară, şi că aicea, la Timiş, sunt slujitori vrednici ai măriei sale Ştefan-Vodă — Dumnezeu să-i ţie zilele şi să-i ajute a birui pe spurcaţii ismailiteni după cum s-aude şi la alte neamuri că-i rânduiala măriei sale de Voievod creştin. Am aflat noi acolo la Zaporoja noastră cine-l comisul Manole şi cine-i comisul Simion; după câte ni s-au spus, i-am preţeluit bine şi am zis aşa că puţină minte poate avea numai un boier fugar de la Moldova, care vrea să i se aducă în Ţara Leşască harmasari năzdrăvani; dar noi, cei ce cunoaştem meşteşugul, ştim ce se poate şi ce nu se poate. Am arătat că nu putem răpi şi duce un harmasar domnesc; atunci ni s-a dat învoire să-l înjunghiem. Însă nici asta nu-i uşor. Hai să spunem că îndrăznim a încerca pentru un căuş de zloţi. Dar dacă găsim hoţi mai mari, cum spune moş Ilia, atunci ne suim în creangă de copac.

— Vai şi of! se tângui moşneagul chior, închinându-se până la pământ.

— Spune! porunci comisul, întorcându-se spre Răţoi.

— Deci, urmă Gogolea, dacă am înţeles că fapta noastră-i cu primejdie, am chibzuit s-o săvârşim odată cu alta. Căci mai este, comise Simioane, o lucrare pe care mi-a dat-o în samă acel boier moldovan fără minte. Se află lângă hotar un sat Ionăşeni, unde coconul lui Ştefan-Vodă s-a înădit a poposi din când în când. Zice acel boier că să-l prindem şi să i-l aducem zălog pe Alexăndrel-Vodă, ca să-şi poată scoate averile şi dobânzile de la Moldova, care i-au fost poprite de Domnia nouă. Ori poate îi trebuie coconul pentru altele. Aşa că acea treabă mie mi s-a părut mai uşoară, însă n-am făcut-o mai degrabă decât pe aceasta. În noaptea asta băieţii mei prind pe coconul lui Ştefan-Vodă la Ionăşeni. Iar acela-i zălogul meu, nu al boierului. Căci dacă nu izbândesc aici, cum s-a întâmplat, mă pot răscumpăra. După cât ştiu eu, cu Alexăndrel-Vodă se află şi fratele mezin al domniei tale, comise Simioane. Aşa că mai am un zălog de bun preţ; şi după toate câte ţi-am spus, te poftesc să nu mai întârzii. Avem mare grabă să ne ducem la acei copii, să le dăm drumul, ca să nu li se întâmple, din iuţeala lor, vreo sminteală.

Comisul Simion asculta de câteva clipe cu gura căscată, încremenit. Înghiţi de câteva ori amar.

— Ai spus că măria sa Alexăndrel-Vodă e prins la Ionăşeni?

— N-am spus aşa. Am spus că băieţii mei îl prind în noaptea asta, împreună cu mezinul domniei tale. Facem schimb. Domnia ta mă slobozi pe mine; eu ţi-i dau pe dânşii.

— Poate vorbele tale să fie numai o înşelare şi o capcană.

Atamanul Grigore Gogolea clătină din cap cu supărare.

— Dacă nu mă crezi, comise, străpunge-mă.

— Dar poate-i aşa cum spui.

— E aşa cum spun. Fă bine, comise Simioane, şi-mi dă drumul la mâna dreaptă ca să fac cruce după rânduială noastră, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi să mă jur cu blăstăm.

Simion Jder stătu la îndoială.

— Dă-mi drumul, hotărî atamanul Gogolea, fără de nici o sfială.

Comisul dădu poruncă la slujitori. Lotrul se închină cu smerenie înspre lună.

— Mă jur că spun adevărul, grăi el cu patimă; mă jur pe sufletul meu. După ce am să împlinesc de tăiat nouăzeci şi nouă de păgâni, mă duc desculţ la ispăşirea mea în lavra cea mare de la Kiev, silindu-mă să trăiesc ca un monah umilit şi cerşind în fiecare ceas iertarea răutăţilor mele.