simţeau toate ale nopţii. Îndată ce se alina mişcarea aşezării şi se făcea întuneric deplin, el se strecura nesimţit în acel adăpost, de care slujitorii de rând nu ştiau nimic. Cunoştea locul şi putea îndrepta spre el anumite chemări numai vatavul Lazăr. Nu-l ştia nici comisul cel bătrân, care suia uneori în puterea nopţii, cercetând străjile.

— Unde-i jupân al doilea comis? mormăia domnia sa posomorât.

Lazăr Pitărel îi dădea un răspuns potrivit, cum că jupân Simion cercetează locurile dinspre pădure, ori umblă în lungul liniei străjilor, ori s-a dus cu suliţa şi cu cânii în râpa din coasta izvoarelor, unde au slobozit urlete lupii. Erau în acel an două lupoaice fătate în tihăriile din râpa izvoarelor, una în locul numit Pietrărie şi alta în Glodurile lui Pahomie.

Jupân Manole Păr-Negru se uita cu supărare la toate; se răsucea în loc petrecându-şi prin barba mare degetele răşchirate ale mânii stângi, intra o clipă în grajdul harmasarului, pe urmă se ducea. Uşile de la harmasarul domnesc erau date totdeauna în laturi. Se auzea din când în când, în întunericul dinlăuntru, bufnitură de copită în podină, ori strănut.

— Aşa-i rânduiala jupânului comis al doilea, îşi urma şopotul bătrânul cătră vatavul Lazăr. Altădată aici sta totdeauna încuiat, cu lacată de-o ocă. Nu pot spune, vatave Pitărel, că-mi plac uşi deschise, la vreme de noapte, cu harmasar de preţ înlăuntru.

— Aşa avem poruncă de la comisul Simion, răspundea cu blândeţă Lazăr Pitărel.

— Ştiu, îşi scutura barba bătrânul, numaicât mie nu-mi place.

— Aş îndrăzni, stăpâne, să-ţi spun că să fii fără de nici o grijă.

— Aşa spuneţi voi, dar asta mie nu-mi aduce linişte şi somn.

Pe gireduica de fân, la căpătai, Simion Jder îşi avea armele. Nu-i lipsea dulama şi gluga pentru furtuni şi ploaie. Lângă şale avea pe căţeluşa lui Ionuţ, Doica. Acea capaucă ageră şi cuminte nu se clintea fără poruncă din locul unde o deprinsese să steie comisul al doilea. Cum se simţea în preajmă ceva neobişnuit, Doica mârâia uşor în spatele lui Simion. Bora, tovarăşul Dolcăi, avea nărav, în asemenea împrejurare, să dea glas cu larmă mare şi chelălăituri; de aceea comisul Simion îl înlăturase. Doica îi strecura prin şale murmur, scoţându-l din somnie dacă era aţipit. Prea arareori, însă, i se întâmpla asemenea slăbăciune comisului. De când rânduise această slujbă a oamenilor şi această veghere a sa, îşi făcuse obicei să doarmă ziua. Pe lângă asta, se ferea cu mare statornicie şi tărie să pună în gură vin. Aşijderea ţinea trupului său doftoricească socotinţă, precum ţinea cailor pe care-i avea în samă. «Să iei aminte la trei lucruri şi tu, îi zicea domnia sa lui Lazăr Pitărel. Să-ţi fie botul rece, picioarele calde şi pântecele uşor.»

În noaptea aceea căţeluşa nu-i dădu înştiinţare decât după două ceasuri de la schimbul întăi al străjilor. Asupra lunii se perdeluiau nouri, împuţinându-i lumina.

Doica mârâi; comisul Simion ridică fruntea, scuturându-şi pletele. Îşi pipăi armele de la căpătai şi întoarse urechea.

Susurul de vânt stătuse. Doica totuşi adulmecă înălţând botul. Îi veneau înştiinţări tainice în crestăturile nasului şi îşi subţie mârâitul, cu oarecare mânie.

Dintr-odată detună chiot şi larmă năprasnică spre vale, în lungul costişei, unde se aflau grajdurile iepelor. Căţeluşa tresări. Comisul Simion o cuprinsese de după urechi, stăpânind-o. Odată cu chiotele, izbucniseră făchii. După puţin timp acele făchii căzuseră în întuneric. Străjile din vale se chemau şi se îndemnau cătră tulburarea iscată. Se auzi glasul lui Lazăr Pitărel strigând la odăi. Un pâlc de slujitori în arme ieşi, coborând cu grabă costişa.

Căţeluşa se zvârcoli. Comisul Simion o cuprinse sub braţul stâng, fără a se mişca din cuibarul lui.

Apăruse în preajmă, nesimţit, cu paşi de umbră, un om. Se zărea cu totul nedesluşit subt întunecimea nourului. Totuşi Simion Jder îl socoti înalt şi sprinten. Era uşor de înţeles că încălţările lui erau înfăşurate în cârpe de postav. Al doilea om îl urma domol şi încovoiat. Acela se opri la zece paşi în urmă.

Abia văzuse, de sus, comisul Simion, întâia mişcare a umbrei înalte şi sprintene. În clipa următoare arătarea dispăruse. În aceeaşi clipă omul din urmă se apropiase deplin de uşa deschisă a grajdului. Când se apropie acesta, celălalt îl izbi dinlăuntru în afară c-o sudalmă înăbuşită.

— Ce este? şopti omul de al doilea.

— Grajdu-i gol, rânji dinlăuntru celălalt, ridicând braţul, în pumnul căruia lucea stâns jungherul. Înapoi! înapoi! tresări el deodată.

Căţeluşa, scăpată din strânsoare, dăduse glas subţire. Comisul Simion şi Lazăr Pitărel erau la câţiva paşi în preajma lotrilor, răsăriţi din umbră.

Atamanul Grigorie Gogolea se prăbuşi într-un salt, cu fruntea înainte, ca un taur care vrea să împungă. Jungherul lui, mânuit cu repeziciune înainte şi în ambele laturi, era cu mult mai ager şi mai primejdios decât nişte coarne. Dar comisul Simion era pregătit şi, pe lângă asta, obişnuit cu toate repeziciunile. Sprijinit din cealaltă parte de vatavul Lazăr, nu venea asupra lotrilor decât c-o furcă de fier cu coada lungă şi c-o mreajă, pe care o cumpăni din plumbi în stânga şi o aruncă asupra lui Gogolea, înfăşurându-l şi încâlcindu-l.

Tovarăşul lui Gogolea dădu îndată în genunchi, ridicând braţele deasupra capului şi răcnind.

— Fraţilor şi creştinilor, milostiviţi-vă de un nevolnic!

Era moş Ilia Chiorul. Cum îi puse Pitărel suliţa în coastă, începu a scânci răguşit, pândind în toate părţile cu ochiul lui cel sănătos.

Gogolea se frământă de două ori în laţurile mrejei, tăind înaintea lui cruciş şi curmeziş cu jungherul. Simion Jder îl atinse cu furca la pântece şi simţi în colţii de fier cămaşă de zale.

Strigă scurt, fără mânie, însă cu hotărâre:

— Pune-te la pământ, Răţoi, altfel te caut cu furca la gât.

Atamanul se aşeză la pământ, suflând pripit pe nări, scrâşnind şi suduind printre măsele, în limba lui maloro-sienească.

— Leapădă jungherul!

Atamanul Grigorie lepădă cu dispreţ jungherul. Tocmai atunci luna ieşi din nour, fulgerând o scânteie în pana lată a armei.

— Ar trebui mai bine să-l întorc asupra mea şi să mă străpung, zise el răguşit şi cu mânie.

— Nu-i nevoie, îl linişti comisul Simion. Măria sa are gâde, care ştie să-ţi ieie şi într-alt chip viaţa, fără vărsare de sânge.

— Aha! rânji cu mare obidă atamanul Grigorie