poţi săvârşi dacă acolo-i pază ca şi cum ar fi haznaua de zloţi a lui Cazimir-Crai? Mai întăi grajdul acelui harmasar cu numele Catalan nu-i în margine; nu-i nici într-o râpă, ca să poţi, nesimţit, zugruma străjile. E aproape de odăile străjerilor şi la o zvârlitură de băţ de chilia comisului Simion. E aşa de bine păzit calul încât nu înţeleg cum am putea pătrunde să-l dezlegăm şi să-l luăm cu noi.

— Cu toate acestea, moşule, trebuie să pătrundem. Altfel nu primim de la jupânul nostru căuşul de zloţi, cum ne este tocmeala.

— Bine, să pătrundem, căci asemenea fapte am mai săvârşit. Să răpim şi calul. Să-l trecem apa, să-l ducem în casa unde ţinem ceara, să-l măsluim, să-i îmbrăcăm copitele cu saci, să facem toate cele de cuviinţă. Asta vrei să facem! Asta nu se poate! Cât ai bate în palme, stau toţi acei slujitori roi împrejurul nostru. Trebuie să ne ghemuim la pământ şi să lăsăm să ne ia capetele. Asta este.

— Moşule, nu fi nebun ca în tinereţe; fii înţelept după vârsta în care te afli, îi răspunse cu blândeţe atamanul Grigorie. Am ascultat ce-ai spus şi-mi trag urmările. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Stai, — nu te tulbura nici nu te veseli. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Am numai nevoie să intru până la el, să-i pun jungherul la beregată; şi, dacă pot, să-i iau semn steaua din frunte, drept mărturie că am făptuit ce trebuie. Crezi că nu m-am gândit la toate şi nu m-am sfătuit cu boierul meu? Ce nevoie are el de un harmasar bătrân? Lui îi trebuie numai pieirea acelui cal; ştie el că dacă piere acel cal, cade jos şi Ştefan-Vodă. Căci norocul măriei sale Ştefan-Vodă e legat de calul acela.

— Dar dacă nu-l poţi lovi, căci se aude despre Catalan că ar fi năzdrăvan?

— Îţi poruncesc iar, moş Ilia, să fii înţelept. Dacă-i năzdrăvan, nu-l pot nici fura. Dacă-i cal de rând, are să cadă ea orice cal. Nefiind cai năzdrăvani decât în poveştile tale, eu am să dau lui Catalan o lovitură de jungher şi el are să cadă. Asta este. Pentru treaba asta îmi trebuie vreme numai cât ai număra până la zece. Voi trebuie să păliţi în altă parte, ca să pot eu intra Ia locul anumit. După ce am numărat până la zece şi am săvârşit ce se cuvine, m-am dus. Fiecare îşi vede de drumul lui şi iese la ţinutul nostru, ori cu repeziciune, ori cu meşteşug. Asta se poate?

— Socot, atamane, că asta se poate, se veseli bătrânul Ilia, clipind din ochiu-i teafăr.

— Atuncea, dacă se poate, întinde năsip pe fundul acestui poloboc, şi fă însemnări cu vărguţa asta. Aici e grajd, aici e ceair, aici e râpă, aici e casa comisului. Cum mi le desluşeşti aici, te întorci şi mi le arăţi şi acolo la locul lor de sub pădure, deoarece unele se văd de aici cu ochiul slobod. Cunoşti foarte bine cât de departe vede ochiul lui Grigorie Gogolea. Din ceea ce-mi arăţi aici şi din ceea ce văd acolo, pun la cale pe unde trebuie să păşească patru dintre noi. Iar tu ai să mă duci, pe cărarea ta, drept la locul cel mai apropiat şi mai bun de intrare. După ce-mi arăţi toate, şi ne înţelegem, dăm grăunţe cailor. Ne punem cu pântecele la pământ şi dormim. Înainte de a se ridica luna, noi trebuie să fim departe. Bine este aşa?

— Bine, răspunse cu îndoială moş Ilia. Atamanul Grigorie râse cu voie-bună.

— Ascultă, moşule, îl privi fără mânie atamanul: uită-te cu ochiul tău cel fără solz la tovarăşii cu care am venit. S-au clătit ei din hotărârea lor din pricina tânguirilor tale? Nu s-au clătit. Căci să ştii că Grigorie Gogolea nu-şi răpune ca un prost ţeasta pentru două parale. Să n-ai grijă prea mare. Am rânduit tot ce se cuvine ca să mă întorc sănătos acasă.

Moş Ilia se închină, pătruns de evlavie şi încredinţat de izbândă.

— Să-ţi ajute, băiete, Dumnezeu şi Maica Precistă.

Îşi făcu de trei ori semnul crucii din creştet până sub foaie, bătu metanie şi se duse să se culce ou faţa în jos, în paie, sub şopron, la rând cu tovarăşii săi.

Între al patrulea şi al cincilea ceas al nopţii luna bătea încă pieziş din răsărit asupra cursului Moldovei împrăştiat în prunduri şi huceaguri. Vremea se arăta cu oarecare priinţă pentru acea afacere neguţătorească, deoarece se ridicau din când în când, din miazăzi, grămezi de nouri care astupau lumina. Treceau, şi cerul se lumina iarăşi. După un răstimp mai scurt ori mai îndelungat, înaintau iar spre lună munţi mişcători ori balauri şi zgripţori cu mai multe capete şi forme necontenit schimbătoare. Vânt nu bătea; când şi când se strecura prin frunzare o şoaptă pripită, care se stingea repede.

În aşezarea de la Timiş, sus, unde se afla chilia comisului al doilea, iar în preajma acestei chilii închisoarea singuratică a harmasarului domnesc, şi, nu departe de acestea, odăile slujitorilor, era aceeaşi rânduială ca-n toate nopţile, şi străjile vegheau la locurile lor. Cum trâmbiţa cucoşul cel bătrân porumbac de pe culmea lui din spatele chiliei comisului Simion, dintre hamuri şi scule, străjile dădeau strigăt, chemând schimbul. De la odăi ieşeau slujitori, umblând pe cărări ştiute, în toate cotloanele aşezării, luând caraulele vechi şi aşezând altele proaspete.

De patru săptămâni, în fiecare noapte, fără nici o scădere, Simion Jder priveghea dintr-un loc anumit această mişcare a slujitorilor săi, şi nu numai mişcarea slujitorilor, ci orice s-ar fi părut neobişnuit şi în afară de rânduială între zgomote şi arătări. când se iscau din munte ploi cu tunete ori cu zvon de vânt, oamenii aveau poruncă să stea toţi treji afară, cu armele gata, în adăposturi anumite.

În nopţile line, slujba părea cu mult mai uşoară oamenilor. Era ceva mai anevoioasă pentru Lazăr Pitărel, vătavul lor. Iar comisul al doilea îşi petrecea vremea într-un fel de somnie neliniştită.

Locul de priveghere al lui Simion Jder era pe o gireduică de fân, în loc deschis, de unde se