departe de locul unde coteşte un drum la stânga, printre codri, cătră apa Şiretului. Acel rateş, care începea, în vremea aceea, să se cheme al vistiernicului, are în apropiere lunca şi apa Moldovei. Peste luncă şi peste apa Moldovei se văd aşezările de la Timiş cu hergheliile măriei sale Vodă Ştefan. După pajiştile de la Timiş, se amestecă în sus valuri de păduri.

Aici liovenii au găsit pe adunătorii lor de marfă, veniţi cu patru săptămâni înainte. Aceşti adunători de marfă erau de asemeni în număr de trei; dar numai doi se arătau slujitori vrednici, umblând pe la prisăci şi adunând ceară. La Sântilie, când prisăcarii bat mătcile slabe şi le scot fagurii, se rupe şi preţul cerii. Atuncea umblau ei de colo-colo, cerând ceară cât mai curată şi scoţând din chimir zloţi cu zimţii neştirbiţi. Aceşti zloţi îi arătau fără să-i lepede, îndemnând pe prisăcari să mai topească o dată ceara şi s-o puie nouă zile s-o bată un izvor, ca să-i iasă în soare frumuseţa şi albeaţa.

Al treilea slujitor părea un nevrednic, căci nu umbla în treaba neguţătoriei; ori era şi el stăpân şi poruncea numai celorlalţi doi. Era un bărbat cu părul sur, beteag de ochiul drept. Acest ochi stâns îl avea subt un solz. Şi celalalt ochi se afla beteag şi lăcrăma întruna. De unde până unde aflase acest rus chior, Ilia Alapin, că sub pădurea de lângă Timiş, între mesteceni, se găseşte un şipoţel, care picură din piatră o apă ruginită, bună pentru suferinţa lui. Se ducea aproape în toate zilele la acel izvor şi se părea că ochiul lui drept începea să se limpezească şi să lăcrămeze ceva mai puţin.

— Mulţămesc lui Hristos şi prea curatei lui Maice, se închina moş Ilia Alapin cătră cei trei tovarăşi ai săi, în faţa gospodarilor adunaţi la rateş; aici am găsit leac pentru suferinţa mea, ca să pot vedea soarele până la sfârşitul zilelor mele.

Slujitorii adunători de ceară se plecară cuviincios în faţa celor trei, rămânând în picioare până ce Grigorie Pogonat le porunci să se aşeze şi ei şi să îndrăznească a-şi întinde labele lor arse de soare cătră ulcelele de vin.

Toma lui Bogat începu a cerceta, în auzul tuturor, pe slujitorii de la faţa locului, despre mersul trebii. Gospodarii aflaţi în petrecere la rateş priveau şi ascultau cu mirare pe acel neguţător liovean, grăind aşa de bine moldoveneşte, iar slujitorii răspundeau, bolmojind ici-colo vorbe ruseşti.

Toate treburile erau bine pornite. Erau arvonite zece cară de ceară în prisăcile de pe Moldova. Dincolo de codru, la Şiret, se aflau nişte fânaţuri fericite, în păliştea soarelui, de unde s-ar putea ridica până la trei sute de oca de ceară verzie. Asta s-ar încărca într-al unsprezecelea car. Oamenii din partea locului au cară bune şi boi voinici. După sântămărie pot încărca şi trece marfa în Ţara Leşască. Drumurile sunt bine păzite, vămile blânde şi cinstite. Până la anul nou zintăi septemvrie, marfa se află la Liov. Toată lumea-i mulţămită.

Vatamanul acelor neguţători, Grigorie Pogonat, asculta cu luare-aminte aceste lămuriri şi era prea mulţămit, mângâindu-şi barba.

— Întăi să ne mai aducă cinstitul crâşmar o oală de vin, porunci el, zvârlind un ban de aramă pe masă; după ce bem şi oala asta de vin, am să mai rog pe cinstitul crâşmar, să se mai ostenească cu una, pentru care-i azvârl pe masă alt ban, plătind cinstit ca orice neguţător liovean; după asta poftesc să mergem la casa voastră să vedem probele de marfă.

Probele de marfă se găseau nu departe de rateş, la o căsuţă luată cu chirie pe trei luni de la o văduvă sărmană. Femeia îşi încărcase cele câteva cioveie, găinile şi purcelul, şi le trecuse dealul la o fată a ei măritată în sat la Moţca. Liovenii aşezau în casă sloiurile de ceară, iar ei se culcau în fân, sub şopron. Cât umblau cei doi slujitori după marfă, moş Ilia Chiorul stătea şi păzea casa. Când se întorceau ei, la al şaptelea ori al optulea ceas al zilei, bătrânul îşi lua toiagul şi trecea prin vad Moldova, ca să se ducă la izvorul lui, în pădurea de deasupra Timişului. Umbla domol pe cărare la deal şi se întorcea târziu. Găsea de obicei pe cei doi tovarăşi ai săi dormind. Mai adăogea ceva nutreţ în ieslea cailor şi se culca şi el.

— Ei, prietinilor şi tovarăşilor, grăi meşterul Grigorie, descălecând în ograda vădanei, să-mi spuneţi acuma ce aveţi de spus cu adevărat.

— Spunem, atamane, mormăi moş Ilia. Pentru ochiul meu sănătos, am istovit o cunună de ceapă, ca să-l fac să lăcrămeze. Cu atâta ceapă şi cu atâta apă ruginită, mă tem să nu pun şi la stânga solz, cum am în dreapta. Altfel, în altă privinţă, nădăjduiesc să pornesc în noaptea asta la locul meu.

— Nădejdea ta, moşnege, are să se împlinească. N-am venit să mă aşez aici; am venit ca să mă întorc numai-decât.

Bătrânul îşi făcu cruce.

— Dumnezeu şi Maica Domnului au să ne ajute să umblăm cu bine la noapte. Dar trebuie să-ţi spun, atamane Grigorie Gogolea, ca un hoţ vechi şi cinstit care mă aflu, că, după câte am văzut eu cu ochiul meu cel bun, aici, la Timiş, sunt alţi hoţi tot aşa de vrednici.

— Au simţit poate ceva?

— Nu; de asta să n-ai nici o grijă. Unde umblă moş Ilia Chioru, nu poate nimenea desluşi de ce umblă el şi ce vrea el. Doar prea sfinţitul mitropolit de la Kiev, după ce s-a sfătui cu soborul trei zile, să poată desluşi ceva. Şi încă şi atuncea, acel ceva e ca şi nimica. Am umblat la izvorul meu şi nu m-a întrebat nimene aşa cum se cuvenea faţă de un om sărman ca mine. Am băgat de samă câte grajduri sunt, câte ceairuri, ce fel de pază şi ce fel de străjeri; mi-am dat samă cum umblă, cum se schimbă şi ce putere au, şi am înţeles, atamane Grigorie, că noi, fiind numai şase oameni, nu ne putem bate cu şaizeci.

— N-am venit, moşule, ca să ne batem, am venit pentru altă ispravă.

— Ştiu. Ce ispravă