nu mai puteau întârzia. Fiinţa lor nu se mai vedea în noaptea limpezită. Veneau totuşi mişcându-se domol în dosul unui car încărcat cu snopi, pe care-l întorseseră şi îl împingeau din oişte. Astfel se adăposteau de săgeţi, şi puteau înainta până în ruptura malului. De-acolo nu le rămânea decât sa deie un iureş grabnic cu suliţile. Fiind astfel în putere, nădăjduiau să audă cu mult înainte de a ieşi la năvală strigătele de supunere ale oştenilor domneşti. Căci lotrii podgheazurilor, ca şi tătarii, nu mai cruţau după aceea nici un suflet de om. Crainicul mai porunci o dată supunere din depărtare, pe când căruţa încărcată cu snopi îşi făcea încet, pas cu pas, înaintarea.

Atunci Jder îşi trase scăpărătorile şi zbătu oţelul în cremene, aprinzând iasca. De la cărbunaşul de iască aprinse un lemnuş cu pucioasă. Legă de săgeată acest lemnuş de pucioasă c-un fir uscat de iarbă. Trimese din arc în snopi acea flacără albăstrie, care trecu abia văzută, ca un licurici zburător. Aceeaşi lucrare o săvârşi şi cu al doilea lemnuş. Aşteptă câteva clipe să vadă aprinzându-se snopii.

— Treaba asta, jupâne Ionuţ, îi dădu sfat râzând şi crâşcând de mânie cel mai umilit medelnicer, e mai bună pe vreme uscată decât pe ploaie. Dacă nu s-aprind snopii a treia oară, atuncea să ştii că blăstămaţii ne răzbesc. Binevoieşte, te rog a-mi da mie aceste beţe cu pucioasă, căci am şi eu un meşteşug mai bun decât arcul. Se cuvine să-mi plătesc pe loc datoriile mele pentru păcatul ce am săvârşit împotriva stăpânului meu.

Jupân Dumitru Crivăţ medelnicerul prinse liniştit între degetele mânii stingi un mănunchi de lemnuşe aprinse. Îşi lepădă de pe plete cuşma. Îşi cumpăni în dreapta sabia şi-şi făcu cu ea cruce. Păşi repede în linie dreaptă şi în salturi asupra căruţii mişcătoare şi înfundă adânc în snopi, la uscăciune, seminţele focului.

Lotrii podgheazului simţiră zguduitura carului. Ieşiră dindărăt şi cunoscură că le-a venit duşman. Îşi sclipiră asupra lui penele săbiilor. Când izbucni dintr-odată focul în vâlvătăi, glasurile lor se înălţară şi ele cu mânie. Băteau în medelnicer, oare se retrăgea pas cu pas apărându-se. Pătrunseră între ei săgeţi de la Jder şi de la arcaşi. Pojarul se risipea în sus şi în laturi ca o cunună uriaşă. Cei care înaintau adăpostiţi se risipiră retrăgându-se cu grăbire. Cel mai umilit medelnicer rămase rănit de moarte lângă foc. Un timp pojarul fu o oprelişte cu limbi şi şfichiuiri vii, prin care lotrii nu mai puteau pătrunde.

La răsărit începu a creşte geană de ziuă.

 

 

CAPITOLUL XII

CÂND AU CERCAT LA TIMIŞ NIŞTE NEGUŢĂTORI PRICEPUŢI ŞI MAI CU SAMĂ ÎNDRĂZNEŢI

 

Neguţătorii poposiţi într-o sară la ospătăria lui Iohan Roşu din Suceava, uliţa armurierilor, erau nişte oameni blajini şi cu supunere, arătând oricărui obraz dregător ce-i oprea carte şi îndreptare de la dumnealui August Hroniţki, şoltuz al Liovului, şi de la cinstitul Faust Popin, starostele din acelaşi târg al negoţului din afara Republicii. Pe lângă hârtii, arătau şi zloţi buni, care sunau frumos pe tejghelele hanurilor. Arătau plăcere pentru mâncarea ţării şi mai ales pentru vinuri.

Înfăţişarea lor nu era dintre cele obişnuite, căci nu erau mari şi graşi, cum e dat neguţătorilor lioveni, ci se arătau ca nişte bărbaţi sprinteni; de aceea umblau călări, ceea ce iarăşi era întrucâtva de mirare. Caii lor nu erau de mare preţ, cumpăraţi din grajduri domneşti, ci nişte alergători de dârvală, însă iuţi la fugă şi răi la apropierea oricărui străin. «Nişte cai căzăceşti, ziceau râzând domniile lor, care rabdă la foame şi la trudă, cu care ne facem foarte bine treburile.»

Unul dintre aceşti neguţători grăia bine limba ţării, fiind de baştină lui moldovan, cum se vedea după nume; însă fusese dus din pruncie de cătră părintele său în pământ străin. Îl chema Toma lui Bogat. Cel care părea căpitenie între ei avea numele Grigorie Pogonat; purta într-adevăr o barbă frumoasă neagră după numele-i grecesc şi descâlcea şi el destul de bine moldoveneşte; iar al treilea era mut, adică neamţ, cum spun ruşii, şi nu putea scoate o vorbă omenească; însă, şoptit, îi umbla foarte repede limba într-un grai străin. Pe acesta îl chema Matiaş Croşca. Poate era neamţ cu adevărat, dar părea la fel cu ceilalţi în îndeletnicirea lui de călăreţ, băutor şi purtător de arme. Ducând bani cu ei ca să plătească marfă, aveau nevoie fireşte şi de arme pe care le mânuiau cu vădită uşurinţă.

După ce au ieşit din Suceava, popasul dintăi şi masul le-a fost la hanul Spătăreştilor, deasupra Moldovei. A doua zi au purces înainte cu întârziere şi lene, după ce au întrebat în felurite chipuri pe hangiu despre marfa după care umblau. Atuncea s-a văzut că sunt neguţători de ceară. Şi mai ales se arătau căutători de un fel de ceară care nu se găseşte nicăieri pe lume, ci numai la Moldova, şi mai ales în valea Şiretului. Hangiul de la Spătăreşti nu ştia nimic despre asemenea ceară, iar ei s-au veselit bătându-l pe spate şi crucindu-se că veneţienii, tocmai la marginea pământului, lângă Marea, cunosc asemenea ceară, iară pământenii Moldovei nu o cunosc. Asemenea ceară, verzie la coloare, are prea plăcut miros şi boierii veneţieni se fudulesc când au în palatele lor făclii din asemenea ceară. La palatul cel mare al dogelui şi la sala sfatului celui mare al senatorilor nici nu se cuvenea să ardă altfel de făclii. Asemenea ceară se plăteşte de douăzeci de ori mai mult decât cealaltă şi nici nu se arde curată, fiind aşa de scumpă, ci se amestecă în ceara obişnuită. Şi chiar nici nu-i sănătos să se ardă curată, deoarece are o mireasmă prea tare, de te doare de ea capul, ca de un venin. Deci, arătau ei hangiului care-i asculta cu mirare, mai ales de asemenea marfă sunt doritori, şi drumul lor este cătră nişte prisăci din valea Şiretului, de care au ştiinţă neguţătorii de ceară lioveni.

— Multe minuni sunt pe lumea asta, zicea hangiul cătră slujitorii poştei domneşti, privind cu plăcere în urma călătorilor străini.

Popasul al doilea l-au făcut acei neguţători la alt rateş, dincolo de curtea vistiernicului Cristea, nu