Cetate şi au să-şi deie samă de vina lor. Ne-om da şi noi samă de slăbiciunile noastre. Căci de la noi, şi mai vârtos de la domnia ta, s-a ştiut de umbletele măriei sale. Duşmanii lui Vodă vor fi oblicit şi mi-i frică tare că urmările au să se vădească numaidecât.

Coconul se miră cu semeţie:

— Ce spui domnia ta, Ionuţ? Cine poate îndrăzni să se atingă de mine?

— Se găsesc, măria ta, oameni fără de ruşine, de asta să nu te îndoieşti. Cum am aflat, am venit într-o întinsoare, să te înlătur de la pierzare.

— Cum? atuncea nu-i porunca măriei sale părintelui meu?

— E tot o poruncă, măria ta, pe care nu se putea s-o lepăd de la mine.

— Cum se poate una ca asta, Jder? se răsuci în şa, jignit, coconul Alexandrei. Pentru asta ai cutezat să mă tragi de picioare? şi să mă mâi de spate afară? Ai să dai samă de cele săvârşite.

— Mustră-mă, măria ta, îi întoarse cu îndărătnicie cuvânt Ionuţ. Să nu-mi iei însă capul, deoarece am acuma nevoie de el. Poate că nu mult va trece şi am să-l pun pentru viaţa măriei tale.

În vremea acestui schimb de vorbe, jumătate glumeţe, jumătate întărâtate, slujitorii intrau în curmătura dealului, descălecând şi gătindu-şi armele.

Cel mai umilit medelnicer Dumitru Crivăţ izbuti să se rupă din mişelnica sa mirare; îşi smulse sabia şi făcu doi paşi împotriva primejdiei încă necunoscute. Avu un rânjet mânios.

— Socot eu acuma, mărite stăpâne şi prietine Ionuţ, că mi s-a încheiat veleatul aici, plătind prostia de care sunt vinovat. Se mai dovedeşte încă o dată lumii, care-i pricina nenorocirii bărbaţilor.

Coconul domnesc se frământa încă în şa, cu supărare.

— Îţi poruncesc, Ionuţ, strigă el, lămurire deplină, în acea clipă sună un corn cătră şosea.

— Pofteşte, măria ta, şi ascultă, şopti Jder, dintr-odată liniştit.

Lovită de acel sunet, frica lui fu înlocuită de o luare-aminte ageră.

După corn, se înălţă glasul gros al unui crainic. Striga leşeşte. Jder nu înţelegea. Dar coconul Alexandrel şi Dumitru Crivăţ medelnicerul înţelegeau.

— Poftim pe măria sa Alexăndrel-Vodă să se deie prins. Avem poruncă să nu i se pricinuiască nici o stricăciune; dar dacă nu se supune, noi nu putem răspunde de viaţa măriei sale.

Jder se roti cu braţele în jurul lui, ţistuind şi poruncind tăcere.

Nimene nu răspunse crainicului.

Jupân Dumitru Crivăţ lămuri în şoaptă lui Ionuţ înţelesul vorbelor strigate şi se miră cătră sine însuşi.

— Ţ! ţ! cum a putut înţelege şi cunoaşte ce are să se întâmple un fecioraş ca acesta, mai bine decât oameni în vârstă şi înţelepţi! Deoarece bătrânii sunt nevrednici, sunt nevrednici şi păcătoşi!

— Jupâne medelnicer, se mărturisi cu îndrăzneală Jder, înălţând fruntea; cei tineri sunt şi ei păcătoşi, căci au fraţi monahi împotriva cărora au pus prefăcătorie şi minciună!

Străpuns de înfrângere, mezinul comisului se închină făcându-şi cruce şi îngenunche, având în toată fiinţa un cutremur de rugăciune tăcută. Cum se umili astfel, închizând ochii, i se arătă în întunericul pleoapei maică-sa comisoaia.

Deci va mai vedea pe jupâneasa Ilisafta şi-l va mustra pentru fărădelegile lui! Dintr-odată se simţi alinat şi, săltând în picioare, îşi cercetă la coburi armele şi uneltele. Trase săgeţi din cucură şi cercă struna arcului. Găsi lemnuşe muiate în pucioasă topită, cu care avea el meşteşug să aprindă foc. Cercetă toate cu luare-aminte, pândind pieziş cătră partea de unde se auziseră vrăjmaşii.

— Măria ta, se răsuci el deodată cătră stăpânul său, cuprinzându-i mâna şi ducând-o la fruntea sa, iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva!

Alexăndrel-Vodă îl trase lângă sine îmbrăţişându-l. Jder suspină. Apoi se închină spre cocon.

— Măria ta, şopti el cu îndrăzneală, dă-ne poruncă. Să iasă înainte cei şase arcaşi pe care-i avem. Aici e loc strâmt; nu se poate căţăra nimeni la spatele nostru în pisc; nici pe laturi nu poate răzbi nimeni spre noi. Din faţă, orice îmbulzeală ar fi cu suferinţă şi pagubă. Dacă întârzie ei, ne vine nouă ajutor. Nu pot eu deocamdată înţelege ce au să facă; se cuvine să fim cu băgare de samă la orice scornitură a lor. Dacă totuşi dau cumva navală şi nu se opresc la săgeţi, îi putem bate cu sabia.

Toate socotelile acestea murmurate ale lui Jder medelnicerul le asculta cu mirare, aducându-şi aminte de vorbele şi pildele prea sfinţitului Amfilohie Şendrea. În vremea asta deasupra oamenilor de jos, care se pândeau unii pe alţii în tăcere, începură a se mişca negurile, măturând luciul iezerului. Luna începu a se desluşi ca prin nişte perdele străvezii. Atunci coconul domnesc şi slujitorii lui văzură cea dintăi înaintare furişată a urmăritorilor lor. Erau zece ori doisprezece oameni care înaintau ghemuiţi pe brânci, prin fânaţ. În urma lor, înegreau alte mogâldeţe, gata să sară şi să sprijine pe cei dinainte.

În această repede luminare a locului, Ionuţ îşi încorda arcul şi trimese o săgeată. După întăia, urmă îndată a doua. La treizeci de paşi, oamenii loviţi se zvârcoliră, înăbuşindu-şi cu obrazul în pământ vaietele. Alte săgeţi vâjâiră de la arcaşi. Vrăjmaşii se tupilară în fugă îndărăpt.

Jder rânji cătră Crivăţ:

— Spune-le, jupâne medelnicer, să-şi cruţe vieţile, până ce vin oameni din sat şi oşteni, în sprijinul nostru.

Dumitru Crivăţ strigă spre joimiri această veste, c-un glas gros, cu mult mai ameninţător decât al crainicului leah.

— Aşteptăm şi noi ajutor! răspunse dintr-acolo acelaşi crainic. Dacă nu poftiţi să vă supuneţi de bună-voie, suntem nevoiţi să vă înşirăm în suliţi.

Ionuţ ascultă cu aţâţare tălmăcirea vorbelor. În acest timp Alexăndrel-Vodă lepăda dulama şi primea de la un slujitor sabia; se întorsese cătră ameninţări zâmbind cu nepăsare. Dintr-odată în înfăţişare i se arătă semeţia şi-i sclipeau în aburul lunii ochii, pândind vânătoreşte şi pieziş.

Jder se ţinea cu mult mai umilit în faţa unei primejdii viitoare. Îşi ferise calul în tufe, îşi descânta uneltele aplecându-se asupra lor. Ca şi oştenii de meserie se dosise după un copac al dumbrăvii. Însă voievozii au altă rânduială în lume, se gândi el, şi trebuie să se ţie în orice împrejurare cu multă fală!

După o aşteptare neclintită de jumătate de ceas, oamenii podgheazului îşi dovediră iar hotărârea de a-şi lua prada de care aveau nevoie înainte de revărsarea zorilor. Mult