Cu calul de căpăstru, Ionuţ trecu la casa stăpânilor. Cânii, în preajmă-i, lătrau întărâtat. O lumină scapără prin geamul cunoscut de el. La gratii apăru fantasma înfricoşată a Nastei.

— Nu te teme de nimic, îi strecură el cuvânt, apropiindu-se grabnic.

— Tu eşti, Ionuţ? se uimi ea, cuprinzându-şi în palme tâmplele. Nu te aşteptam, dar mă gândeam la tine şi stăteam trează. Nu ştiam ce să fac şi dacă trebuie să mărturisesc ceva măriei sale. Acuma sunt bolnavă cu adevărat, Ionuţ, de frică.

— Dă-mi drumul. Trebuie să scol pe măria sa.

Se născu în odăi dintr-odată freamăt. Glasul jupânesei Tudosia păru că se tânguieşte. După ce se traseră zăvoarele, Nasta rămase o clipă în faţa lui Jder, în straiul ei alb de noapte. El o cuprinse repede sărutând-o, apoi o depărta de la sine. Trecu spre stăpâna casei, care scotea pe uşă un braţ cu făclie şi un cap uimit, legat pe sub bărbie cu grimea roşă. Bătu în uşa cămării coconului.

— Măria ta, scoală şi ieşi. Porunca lui Vodă! Slujitorii aşteaptă afară.

Uşa se deschise numaidecât, Ionuţ apucă din mâna jupânesei făclia şi pătrunse la stăpânul său. Îl ajută să tragă pe el straiele, îi încinse armele. Îl trăgea după el, fără nici o sfială că l-ar putea jigni în mândria lui de cocon domnesc.

— Spune-mi repede, Jder, ce este? îl cerceta cu înfricoşare Alexandrel. A aflat ceva poate măria sa? Are nevoie de mine pentru vreo pricină? Este vreo ridicare grabnică la război?

— Îţi spun pe drum, măria ta, nu pot suferi să mai stai aici.

— A fost sara cea mai plăcută a vieţii mele, Ionuţ.

Jder se alătură strâns de el şi-l simţi duh de vin.

— Ai auzit ce ţi-am spus, prietine Ionuţ?

— Am auzit, măria ta.

— Am găsit-o pe Nasta întristată şi bolnavă, dar pe urmă s-a veselit de venirea mea.

— Mă bucur prea mult de asta, măria ta, mormăi scrâşnit Jder, dar te rog încă o dată să binevoieşti a ieşi. Altfel se poate întâmpla pentru noi amândoi o primejdie.

— Nu înţeleg ce poate fi, prietine Ionuţ. S-ar cuveni să ne luăm rămas-bun de la gazde.

— Nu-i vreme de asta, măria ta. Cum să se înfăţişeze în faţa unui cocon domnesc nişte jupânese cuviincioase numai în cămăşi de noapte?

— Ai dreptate, Ionuţ. Poate s-ar fi putut să aştept până dimineaţă. Dar dacă spui domnia ta că altfel nu se poate, am ieşit.

— Să-ţi aşez dulama, măria ta. E vreme de ploaie. Binevoieşte de încalică.

Oamenii erau buluciţi prin întuneric dinaintea livezii de zarzări. Doi slujitori purtau făclii. Alexăndrel-Vodă încălecase.

— Stingeţi luminile! porunci Jder.

Coconul domnesc căscă plictisit, mormăind:

— Urâtă vreme.

Apoi râse, ca un copil fără grijă, de împrejurarea neaşteptată în care se afla. Jder era încordat de o frică nebiruită. S-ar fi dorit la multe poşte de acel loc. Nu se vedea nimic: împrejurimile zăceau neclintite sub bura de ploaie; cu toate acestea sălbătăciunea din el avea fiorul primejdiei. Subt acest fior era şi îndârjirea de a depărta de Nasta un potrivnic. Apăruse un prilej prielnic de care se folosea. Asta-l încălzea pe o parte, ca focurile de popas, iarna, în pădure; pe când din cealaltă lăture îl sufla, îngheţat neliniştea.

După cel dintăi avânt al cailor în drumul mare, Jder rândui lui Coman să fie călăuză înainte şi lui Botezatu să rămâie pază îndărăt. Curgerea ploii aproape contenise şi rămăsese numai negura, plutind peste fânaţuri, peste iazuri şi dumbrăvi. O lumină palidă de lună se cernea prin pâclă.

Era poate cătră a treia strajă a nopţii, după socoteala pe care o făcea Ionuţ timpului. Pe când umbla în preajma stăpânului său şi era cu urechea aţintită cătră zvonurile dindărăt, înţelese că vine cu grabă dintr-acolo Tătarul, îşi grăbi calul înainte, spre călăuz. Când Botezatu îl ajunse, îl opri, aşteptând veste rea.

— Ne caută călăreţi din urmă, îi zise slujitorul. Le-am auzit tropotele şi chemările. Par a fi mai mulţi decât noi.

Jder fluieră încet — ca şi cum pierdea în acea clipă toate: nădejde, dragoste şi viaţă. Acum întăia oară se afla într-o primejdie adevărată şi-şi mărturisea cu umilinţă că frica lui e fără cusur, cu mult mai aspră decât atunci când văzuse iepurele de o sută de ani. Cu toată această frică, pe care o simţea ca pe o arşiţă a trupului, judecata îi rămânea întreagă şi lucra cu hărnicie. Privind în dreapta şi văzând locurile prin lucirea slabă a negurii, cunoscu unde se afla; căci toate acele încântate privelişti din preajma dragostei lui îi rămăseseră întipărite în fundul ochilor, ca să le poată avea în el şi-n ceasul morţii. Ştia că are în dreapta un rediu prăpăstios, lângă o baltă fără stuh. În acel rediu era o curmătură de ape de ploi, pe unde se hrănea balta aceea. Nu putea fi în altă parte şi mai grabnic o altă apărare mai sprijinită dindărăt şi din laturi. Deci ocoli în dreapta, călăuzind într-acolo slujitorii cu Domnul său.

Porunci celor doi slujitori:

— Lepădaţi grabnic cuvânt la oameni că avem o primejdie asupra noastră şi să-şi gătească armele. Ne aşezăm în curmătura dealului; şi hotărăsc lui Coman să treacă pe alăturea înainte, ca să caute ajutor la cel dintăi sat.

Ionuţ se întoarse spre stăpânul său. Găsi şi pe Crivăţ medelnicer lângă Alexandrei-Vodă. Amândoi aceştia înţelegeau ceva, dar nu desluşeau bine ce putea să fie.

— Ne caută altă poruncă a măriei sale? întrebă coconul. De ce ne ferim de dânsa? Căci eu vreau să mărturisesc părintelui meu tot ce-am săvârşit fără ştiinţa măriei sale.

— Of! şi iar of! măria ta, se tângui Jder cel mititel. Dacă ar fi numai asta, am da pinteni cailor şi ne-am tot duce. Însă află acuma, măria ta, că de la hotarul leşesc vin asupra noastră duşmani. Dumnealui Crivăţ medelnicer ar putea înţelege mai bine, dacă şi-ar aduce aminte de raiul nostru de la târgul Sucevii şi de ispita şarpelui de acolo. Aşa ar spune bădiţa meu Nicodim monahul.

— Care rai şi care şarpe? îşi încrucişa ochii cu o nemaipomenită uimire medelnicerul.

— Şi pan Iohan şi pana Mina, cinstite medelnicer, stau în popreală la