— Fii mai puţin ruşinat, jupâne Ionuţ, râse el, căci asemenea slăbăciuni sunt ale vârstei noastre.

Ionuţ îl privi cu grijă:

— Socot că domnia ta ai să afli adevărul.

— Care adevăr?

— Că Domnia are duşmani în Lehia dintre pământenii noştri fugari de la Aron-Vodă.

— Asta se ştie. Se află acolo mai cu samă jupân Mihu, fost mare logofăt.

— Deci pot fi primejdioase pentru stăpânul nostru drumurile la Ionăşeni.

Postelnicul privi iar pe Jder cu ochi rotunzi de mirare.

— Pe cât înţeleg, jupân Tonuţ se învoi el, domnia ta dovedeşti un duh ager. Însă pribegii, în ziua de azi, au alte trebi; şi îngrijorările domniei tale sunt deşarte. Ori ai aflat ceva anume? Găsesc şi eu în mărturisirile leahului ceva, dar de aici la acea înfricoşată faptă la care cugeţi domnia ta, mi se pare că-i destul de departe. Ce ştii domnia ta anume?

Jder se închise în sine, cu inima bătând.

— Nu ştiu nimic altceva.

— Atunci putem cruţa pe măria sa stăpânul nostru de supărări şi mânii, se linişti postelnicul Grigoraşcu. De ce să vârâm în măria sa şi această spaimă? Şi mai ales de ce să afle măria sa de drumurile coconului său? Dacă află măria sa, nu-i bine. Iar mai ales dacă se întâmplă ceva lui Alexandrel, atuncea se duc şi alţii să ţie tovărăşie, la întuneric, leahului şi muierii lui. Ascultă-mă pe mine, îl mângâie prietineşte postelnicul pe Jder, ia din toate învăţătura cea bună. Lasă în seama mea pe prinşi, iar domnia ta nu mai întârzia şi du-te după Alexăndrel-Vodă, precum mi-a lăsat măria sa poruncă în astă dimineaţă, când a ieşit din Cetate.

Mezinul comisului rămase un timp ameţit şi cu privirile tulburi, încercând să desluşească în sine ce avea mai bun de făcut. Orice adaos al lui în legătură cu mărturisirile jupâniţei Nasta ar fi descoperit ceea ce nu trebuia să ştie nimeni pe lume şi mai ales l-ar fi vârât — din ceea ce arăta destul de desluşit postelnicul — în primejdie de moarte. Înţelepciunea care se afla în împrejurări şi-n presimţirile lui îi poruncea din nou, de astă dată prin glasul lui Jora, purtarea ce trebuia să aibă. Nu-i rămânea alta decât să ceară de la postelnic cai hodiniţi pentru el şi pentru Botezatu şi să se ducă într-o întinsoare la Ionăşeni. Ajutor de oşteni nu poate cere, ca să nu se stârnească iarăşi întrebări şi cercetări, însă nu mai era de pierdut nici o clipă. Încă mai era vreme să ajungă la timp, ca să scoată pe coconul domnesc la larg. Iar dacă spaimele se dovedesc năluciri mincinoase, atunci înseamnă că în zodia lui, pe care i-a spus-o pe de rost dascălul Pamfil, nu-i nici o scădere. Va avea har în dragoste şi milă de la cei mari, cum a ieşit în şoaptă şi din ghiocul prorociţei.

Dobândind cai proaspeţi, îşi căută în pripă slujitorul şi-l puse să închinge pe ei şăile cu tot tacâmul lor neştirbit, încalecă numaidecât şi coborî pe urmele stăpânului său. De la jumătate de cale, spre sară, umbletul începu să-i fie anevoios. Sosiseră nouri urâţi, din asfinţit-miezul nopţii, aducând ploaie. După un ceas de asemenea vreme, drumul se desfundă. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni şi se învălui asupra cuprinsurilor o pâclă cenuşie din care curgea burniţă. Jder şi Tătarul căutau cale mai puţin grea pentru cai prin pajiştea de la marginea drumului, în locurile pietroase dinspre Ionăşeni, umbletul le spori. Ajunşi deodată, noaptea târziu, în preajma curţilor, Jder opri, plecându-şi urechea şi ascultând, cu inima înfricoşată.

Lacul părea liniştit; nu se zărea nici o lumină nicăieri.

— Ţine-ţi armele gata, porunci Ionuţ Tătarului.

El însuşi, descălecând şi apucând sabia goală, dădu ocol cu luare-aminte saraiurilor. Chemă cu glas încet straja, pe care o ştia aşezată în acea parte a gospodăriei. Ca şi cum ar fi tresărit din somn, cornul izbucni scurt şi spăriat. Omul era vârât într-un covru de paie; răsări ca o matahală neagră, înălţând bâta. Cânii începură a zăpăi cu oarecare lene din adăposturi.

— Cine-i? răcni înăbuşit paznicul.

— Eu sunt, slujitorul măriei sale. Fii liniştit.

— Aha! domnia ta eşti boieraşul cel cu semn la ochi.

— Eu sunt. Răspunde-mi dacă măria sa a ajuns cu bine.

— Slavă Domnului, a ajuns cu bine şi acu hodineşte.

— Ce fac stăpânele?

— Ce să facă? Nu ştii domnia ta treaba femeilor? Cum l-a cunoscut pe măria sa, jupâniţa noastră s-a bolnăvit iar. Ei, da' de-acu poate i-a trece.

Străjerul râse singur prin întuneric, ca şi cum era încredinţat că Jder nu-l aude. Însă Ionuţ îl auzea, bucurându-se de acel râs prin pâcla burniţii.

— Încolo-i bine-pace?

— Bine-pace, mulţămim Maicii Preciste.

— Când au venit oamenii cu veşti de dincolo?

— Ieri. A venit unul cu caii cumpăraţi de la un şleahtic. Are stăpâna asta a noastră patima cailor mari. A stat acel om până azi; iar spre sară s-a întors la treaba lui. A stat şi s-a uitat cât de frumos venea măria sa cu slujitorii săi, şi cu câtă repeziciune a descălicat măria sa. A făcut semn cu capul de mare plăcere şi s-a dus. Încă râdea şi spunea că nu târzie vreme se întoarce.

— Ca să mai aducă şi alţi cai?

— Întocmai precum spui domnia ta. Nouă totdeauna, jupânelule Ionuţ, ne-a plăcut cum le vezi toate şi le înţelegi, aşa că jupâniţa Nasta socot eu că are să se bucure văzându-te. Ai venit c-o întârziere, ori c-o grabă?

— Am venit cu întârziere, omule, căci aşa a fost rânduială mea; şi cu grabă, căci trebuie să trezim pe măria sa, ca să purceadă în clipeală, să se afle numaidecât mâni înainte de amiază la porunca Domnului nostru Ştefan-Vodă. Deschide poarta, ca să trecem la odaie, să deşteptăm pe slujitorii măriei sale coconul domnesc. Să-şi scoată caii, să apuce armele.

— Oi, jupânelule Ionuţ, oftă străjerul; grele-s slujbele Domniei, dar n-ai ce face, trebuie să te supui şi să umbli, noaptea, pe vreme de ploaie. E mai bine de mine, aicea în culcuş, fără de nici o grijă.

Filosofând, omul deschise poarta şi dădu glas din corn. Jder porunci Tătarului:

— Trezeşte slujitorii şi-i scoate fără de nici o întârziere afară!

Sunară bătăi