se năpusti în marginea drumului. În aceeaşi clipă slujitorul leah trase din fân, de sub capră, un baltag cu coadă lungă, ridicându-l cu repeziciune asupra Botezatului, care venea spre căruţă. Neguţătorul, împins ca de un arc, cu o sprinteneală surprinzătoare, năvăli din altă parte în latura lui Jder, după ce scosese din aceeaşi ascunzătoare o sabie dreaptă cu două tăişuri.

Gheorghe Tătarul zvârli asupra slujitorului leah jungherul de care se slujise ca să deshame calul. Îl prinsese de vârf şi-l trimesese ca-ntr-o scăpărare în grumazul omului, sub urechea dreaptă. C-un răcnet, slujitorul se prăvăli îndărăt, agăţându-se cu o mână de draghina căruţii şi vărsând sânge din rană.

Jder puse pinteni. Strunind pagul într-o săritură piezişă, ocoli pe neguţător. Pe când căuta în stânga să-şi afle una din sculele-i de nălbar, pe care le purta la oblânc după rânduiala de la Timiş şi sfaturile lui Simion, dintr-odată prăvăli calul peste ospătar. Din şa, căzu de-a dreptul deasupră-i, apucând sabia căzută şi lovindu-l cu straja.

— Vai de mine, jupâne Ionuţ, răcni el. Asta-i plata domniei tale pentru prietinia ce ţi-am arătat? Cu ce-am greşit? Cui am greşit?

— Ţi-am cerut să-mi răspunzi pe loc ce cauţi la hotar tocmai în ziua când Alexandrel-Vodă se duce la Ionăşeni.

— Mă rog, ce crezi domnia ta? Ce vină-mi pui? Eu n-am nimic împotriva măriei sale. N-am a vorbi nimănui de asta. Mă jur pe sufletul meu; fac orice; dacă-mi dai voie şi-mi slobozi mâna, fac cruce şi mă jur în faţa lui Dumnezeu care ne vede şi ne-aude, că nu-i nimic din ceea ce poate crezi domnia ta.

— Ce cred eu?

— Nu ştiu ce crezi. Mărturisesc că vestire despre umbletele coconului s-au dat mai de mult: însă acuma n-am a spune nimănui nimic. Crede-mă, jupân Ionuţ, nu mă năpăstui, ca să n-ajung aninat de gât într-o creangă de copac. Ce ţi-a venit domniei tale să scorneşti asemenea poznă?

Jder îl scutură cu mânie:

— Lasă tânguirile şi vorbele de prisos, ori te străpung şi te zvârl în râpă, ca să te mănânce hultanii. Ţi-am cerut să-mi dai samă ce cauţi la hotar; tu mi-ai răspuns trăgând sabia.

— Am greşit; eram băut. Acuma mă supun şi răspund. Mă duceam la hotar pentru altceva. Este o afacere a mea. Aveam de trecut în Lehia, în noaptea ce vine, o marfă de preţ.

— Vorbeşte desluşit. Ce marfă? Unde şi cum?

Pan Iohan rămase întăi cu gura căscată, cu aceeaşi ochi care se holbau înfricoşaţi şi uimiţi de întâmplare; încercă să rostească ceva şi i se încleştară fălcile. Îşi întoarse ochii de cătră slujitorul său căzut cu capul sub căruţă şi gemând de moarte.

— Iezus Măria! lezus Măria! bolborosi el în limba lui, strângându-şi palmele şi îndreptându-Ie spre fecioraş. Crede-mă, jupâne Ionuţ; nu mă duce nevinovat la osândă!

— Care marfă? Unde şi cum?

— Ah, Doamne Dumnezeule, nu pot spune.

— Botezatule! porunci Jder, pe când lega strâns pe neguţător. Drege hamul şi înhamă calul. Ducem pe amândoi aceşti mişei la Cetate. Văd venind oameni din urmă, care ne-or da ajutor să-i rânduim unul lângă altul în căruţă. Şi-or da samă la Domnie pentru neguţătoriile lor ascunse şi vorbele purtate la hotar. Asemenea marfă o plăteşte îndată gâdea.

Văzând că drumeţii se apropie cu oarecare sfială, Jder le strigă de departe:

— Poftiţi aici, oameni buni, şi daţi ajutor. Slujba Domniei!

Oamenii grăbiră îndată la porunca lui. Căruţa cu prinşii fu întoarsă la Suceava. Cu destulă repeziciune, pe un drum lăturalnic, în afară de târg, Jder îşi duse prinşii ia Cetate, dându-i, cu puţine lămuriri, în sama postelnicului al doilea Grigoraşcu Jora.

Aceleaşi rânduieli ascunse ale întâmplării îi înlesneau graba de care avea nevoie. Măria sa Ştefan-Vodă era ieşit din ajun, cu boieri şi călărime, înspre ţinutul Hotinului. Grigoraşcu Jora, având la cunoştinţă parte din taină, porunci să fie lepădaţi robii la băşti, până ce însuşi domnia sa se va duce să-i cerceteze. Puse străji, cu poruncă să nu lese pe nimeni să pătrundă înspre prinşi, ca să nu iasă vorbe de la ei în afară. Însuşi domnia sa, încălecând cu cea mai mare grabă şi luând cu sine câţiva slujitori, coborî în târg, la ospătăria din uliţa armurierilor, ca să apuce pe pana Mina şi pe slugile casei.

La al şaptelea ceas al zilei, toţi prinşii erau în tainiţi. Postelnicul chemă pe Ionuţ la poruncă şi-i arătă ce se aflase. Adevărată era mărturisirea lui pan Iohan că, în sara trecută, poposiseră la ospătăria lui neguţători. Acei neguţători porniseră în jos pe drumul Nimircenilor, la treburile lor. Ce neguţătorie vor fi având, încă nu se ştie, dar trebuie să se afle îndată ce Iohan Roşu va fi strâns în cleşte. Orice neguţătorie ar fi, se dovedeşte că dumnealui Jder cel mititel a lucrat pripit, ca un tânăr ce se află, lovind şi vărsând sânge; însă rău n-a făcut, deoarece a socotit să apere de vreo primejdie pe stăpânul său coconul domnesc. Se dovedeşte uşor că nu poate fi legătură între o ameninţare pe care ar pune-o de aici la cale pan Iohan şi popasul măriei sale Alexandrel la Ionăşeni. Căci măria sa Alexandrel ajunge la Ionăşeni sara, iar ospătarului îi trebuie tot atâta vreme să ajungă pe drumul lui la cunoscuţii cu care ar fi având o întocmire împotriva coconului. Din locul acesta este iarăşi destulă cale, patru sau cinci poşte din cealaltă parte a hotarului, până la Ionăşeni. Aşa că nu se arată să fie asta pricina călătoriei lui pan Iohan. Pe urmă, de unde se ştie că s-ar fi pus ceva la cale împotriva măriei sale Alexandrel?

— A mărturisit însuşi leahul că el şi muierea lui au dat de ştire în Lehia pentru drumurile măriei sale la Ionăşeni, se grăbi să dea lămuriri Jder. Acuma înţeleg şi mai bine asta, aducându-mi aminte de toate ispitele femeii, şi de prietinia pe care o arăta lui jupân Crivăţ medelnicer, şi de şiretlicurile îmbrăţişărilor ei, căci nu era îmbrăţişare fără întrebări.

— Aud asta cu mare uimire, jupâne Ionuţ.

— Mă aflu cu totul ruşinat de slăbiciunile mele, se ruşina Jder.

Postelnicul Grigoraşcu îşi scutură frumoasa-i barbă castanie, râzând cu plăcere şi bătând cu palma pe