Când căruţa ajunse la zece paşi de el, Jder opri, băgând de samă într-însa obraz cunoscut. Pe capră, în dreapta, ţinea hăţurile şi biciul un slujitor, iar în stânga acestui slujitor părea că dormitează, copleşit de zăduf, cinstitul neguţător Iohan Roşu din Suceava, uliţa armurierilor. Ionuţ îşi mişcă pagul în curmezişul drumului, părând bucuros de vederea unui prietin. Neguţătorul Iohan Roşu nu dormea. Cum se opri căruţa, domnia sa ridică cu grabă nasu-i rumăn şi clipi din ochi, ca să se dezmeticească din gânduri.

— Aha! ce mare bucurie, rânji el, că întâlnim un prietin al nostru. Nu te-am văzut de zece zile pe la noi. De unde vii domnia ta, jupâne Ionuţ?

— Vin de la Timiş, răspunse cu desăvârşită încredinţare mezinul.

— De la Timiş? se miră neguţătorul. După cât cunosc eu, nu se află alt loc cu numele Timiş. Unul este şi acela-i cu totul în altă parte.

— Adevărat este, prietine, zâmbi Ionuţ. De la acel loc cu numele Timiş, duce un drum la sfântă mănăstire Neamţu. La sfânta mănăstire Neamţu, am eu un frate călugăr, care mi-a dat o solie pentru un cuvios părinte Ilarion, la un schit, în munte. Am trecut deci de la Neamţu de-a dreptul şi acuma mă întorc unde-i datoria mea.

— Înţeleg, înţeleg, încuviinţă neguţătorul cu glas leneş.

Lui Ionuţ i se părea că cinstitul neguţător nici nu i-a ascultat lămurirea, întrucâtva prea amănunţită, şi că se află stăpânit de gânduri ale treburilor lui, cătră care se ducea. Pe lângă asta, vrednicul neguţător Iohan Roşu părea trudit ori nedormit. Îndată ce începu să râdă fără noimă, ca şi cum nu credea nimic din ce i se spusese, Ionuţ înţelese că acea trudă are altă pricină. Într-adevăr, după ce se veseli, neguţătorul îşi umbri nasul mare cu palma, ca şi cum s-ar fi ruşinat de coloarea-i trandafirie.

— Aş putea oare să aflu şi eu, meştere Iohan. Încotro îţi este calea?

— Aha! calea mea, jupâne dragă, e ca totdeauna la afacerile mele, la Liov. Acuma poate să mă opresc ceva mai degrabă, cum trec hotarul.

La acest cuvânt, slujitorul mustăcios, îmbrăcat în strai leşesc, îl păli în coastă cu coada biciului.

— Ce este, Vichentie? se miră neguţătorul.

— Nu-i nimic, Iohan.

Jder strecură o privire spre Gheorghe Botezatu Tătarul. Slujitorul său se oprise şi el în mijlocul drumului, în laturea stăpânului său, însă părea nepăsător şi se uita spre o dumbravă, dincolo de fânaţuri cosite.

— Vra să zică, jupâne Ionuţ, schimbă vorba neguţătorul, domnia ta te duci la Suceava tocmai când alţii pleacă. Ar fi trebuit să te grăbeşti.

— De ce?

— Ca să întovărăşeşti pe măria sa Alexandru-Vodă.

— Unde să-l întovărăşesc?

— Parcă domnia ta nu ştii? se veseli neguţătorul c-o gură mare, în care se zăreau ştirbături negre.

— Nu ştiu nimic, se miră cu mare nevinovăţie Jder.

— Ba ştii; iar dacă nu ştii, întreabă-l pe jupân Dumitru Crivăţ medelnicer. Însă nici pe el nu-l poţi întreba, căci şi domnia sa a plecat azi dimineaţă cu măria sa Alexandrel.

Slujitorul de pe capră ghionti de astă dată cu cotul pe stăpânul său. Deşi mişcarea lui se săvârşise cu totul furiş şi repede, Jder n-o scăpă din vedere. Adulmecă deodată ca un copoi şi-şi ascuţi înainte nasul, bănuind dinaintea lui ceva neobişnuit. Bănuiala stătu în el ca fulgerul în nour şi-i scapără din învălmăşeala gândurilor până în nasu-i lung, care se încreţi deodată. Îşi şterse mustăcioara la dreapta şi la stânga, îşi mângâie pata de jder de la coada ochiului, apoi chemă c-un glas şuierător pe Tătar, ca la vânătoare:

— Botezatule!

Slujitorul tresări. Privi pe stăpânul său şi-l văzu schimbat la înfăţişare şi încordat. Omul cu bici de pe capra căruţii mormăi repezit câte va vorbe leşeşti cătră neguţătorul Iohan.

— Trebuie să plecăm! îşi ridică el glasul cu hotărâre. Dacă întârziem, se supără pana Mina.

— Staţi, prietinilor, întoarse alene cuvânt Ionuţ. Unde anume să plecaţi? Şi de ce se supără pana Mina?

— Se supără pentru că stăpânul acesta al nostru nu se mai satură de vin. Spune acuma prostii. S-amestecă unde nu trebuie.

Jder îşi îndîrji deodată glasul:

— Staţi pe loc! Nu porneşte nimeni de aici până ce nu desluşesc ce este.

Neguţătorul păru că trece printr-o înfricoşare rece şi tresări pe jumătate dezmeticit, râzând strâmb.

— Nu înţeleg supărarea domniei tale, jupâne Ionuţ. Nu eşti oare şi domnia ta prietinul nostru, ca şi dumnealui medelnicerul Crivăţ? Nu te-am primit şi nu te-am ospătat subt acoperişul casei mele?

— Ba da.

— Atunci, ca nişte prietini ce ne aflăm ai domniilor voastre, ce mirare este că ştim unele din câte se petrec la curtea înaltului nostru stăpân? Le-am aflat de la domniile voastre, he-he!

— De la mine n-aţi aflat nimic.

— Atunci am aflat de la medelnicer. Ori de la domnia ta aflăm, ori aflăm de la domnia sa, tot una este. Căci noi nu avem nici o răutate şi suntem credincioşi robi ai Domniei. Lasă-ne să plecăm. Nu şăgui.

— Nu şăguiesc, pan Iohan. Nu vă las să plecaţi până ce nu mă desluşeşti deplin. Să-mi răspunzi când a plecat măria sa Alexandrel.

— Asta ştie oricine. A plecat as'dimineaţă.

— Bine. Să-mi răspunzi ceva de care ştie mai puţină lume. Unde a plecat? Nu încerca să ocoleşti, am înţeles că ştii.

— Nu încerc să ocolesc, jupâne Ionuţ.

— Să mă lămureşti acuma de ce ai purces şi domnia ta pe cale în aceeaşi dimineaţă.

— Am treabă la Rădăuţi.

— Ba ai treabă dincolo de hotar, precum ai spus. Ce treabă aşa de grabnică ai acolo şi cui te duci să dai vestea pe care mi-ai mărturisit-o şi mie?

— Care veste? Nu mă necăji, jupâne, lasă-mă în treburile mele. Eu sunt un om în vârstă, cinstit şi cunoscut, domnia ta eşti un copil. Vichentie, dă bici calului!

Mezinul comisului răcni deodată aprig, încruntându-se şi zbârlindu-se în toată înfăţişarea lui.

— Descalică, Botezatule! Opreşte-i!

Tătarul sări din şa tocmai când slujitorul leah dădea bici, şi voia să ocolească calul lui Jder. Trăgând jungherul, tăie legăturile cercului; hulubele căzură; calul se sperie lovit în cap de cerc şi