— Acuma nu mai eşti?

— Acuma nu mai sunt, căci am nădejde în tine, Ionuţ.

Înainte de a o asculta, Jder îi astupă gura. N-o lăsă multă vreme să vorbească, până ce stătu cuminte în braţele lui, suspinând şi aşteptându-i iar dezmierdările.

— N-avem vreme, Ionuţ, păru ea că se spăimântă după aceea. Dacă mă strigă mama, eu nu pot decât să mă ascund sub braţul tău.

— Atuncea vorbeşte.

— Vorbesc. Mama doarme neîntoarsă până după miezul nopţii. Dacă îţi alături urechea de păretele din dreapta, o auzi. Sforăie subţire, parcă s-ar mira întruna. Când nu se mai aude nimic, se întoarce pe partea cealaltă. Atuncea câteodată grăieşte singură şi, uneori, când i-i frică, mă chiamă.

— S-a întâmplat ceva, de ai nevoie de mine?

— Am nevoie, Ionuţ. Într-o noapte, mama a strigat şi a vorbit anume lucruri. Am ascultat fără voie şi m-a cuprins o spaimă. Dimineaţa, m-am rugat la Maica Domnului să fiu iertată pentru minciuna ce trebuie să spun şi am şi povestit maicei mele un vis, în care am pus cuvintele ei şi i-am arătat vedenie înfricoşată de oameni străini, negri la chip, care ameninţau viaţa lui Alexandru-Vodă. Băgând de samă că-şi ţine strâns taina am căzut la mare scârbă şi gânduri. Cu şiretlic am scos unele vorbe pe care le-am legat cu celelalte, am cercetat-o şi despre nişte trimeşi de la neamurile noastre din Lehia, care aduc aici, din când în când, câte o veste şi câte un dar, şi am înţeles acel lucru de care am fost bolnavă, oara trecută, când aţi făcut aici popas.

Ionuţ Păr-Negru asculta cu luare-aminte şoaptele repezi ale jupâniţei.

— Crezi într-adevăr că este primejdie pentru stăpânul meu?

— Cred că este, câtă vreme s-or ţinea în preajmă acei oameni străini, de care s-a înfricoşat, în somn, mama. Acum îi visez şi eu în orice noapte. Când aţi fost în cealaltă săptămână, m-am temut să nu mâneţi aici. Un om de la curtea noastră poate duce în două ceasuri ştirea acolo. Şi dacă acolo stă într-adevăr un podgheaz la pândă, aşteptând asemenea prilej, apoi până în ziuă poate să fie aici, ca să-l ieie pe coconul domnesc din aşternut. Nu ştiu cine poate trimete această ştire. Poate chiar mama să se facă vinovată de asemenea faptă. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă tem atât pentru stăpânul dumnitale, cât pentru viaţa ta. Aş dori să-mi spui că-s o proastă şi n-am a mă teme de nimic, ca să te mai pot vedea; dar iar mă întorc şi cuget la primejdie, şi te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimic. Ori fură-mă şi du-mă undeva, ca să nu mai am spaimă. Ori, când vine Alexăndrel-Vodă, nu-l lăsa să întârzie. Ori, dacă se îndărătniceşte să întârzie, tu pleacă şi lasă-l. Atuncea, dacă pleci, să nu uiţi să mă iei şi pe mine.

Ionuţ căută în sărutările şi îmbrăţişările jupâniţei Nasta o înţelepciune pe care nu o putea găsi.

— Cât îs în slujba Domniei, îi lămurea el, nu te pot fura. Doar să mă reped la Timiş, să mă mărturisesc mutei, şi să trimeată dumneaei hoţi. Dacă spun lui Alexăndrel-Vodă ce am aflat de la tine, ne primejduim amândoi, eu şi tu, căci măria sa mă socoate acum la Timiş; iar eu, ca un viclean, mă aflu aici. Pentru fapta ce săvârşesc acum, măria sa poate să-mi ieie capul, căci am călcat credinţa noastră şi frăţia de cruce. Dacă porunceşte deci Alexăndrel-Vodă să vin cu el aici, eu trebuie să mă supun. Dacă răsare asupra lui o primejdie, eu trebuie să stau pe loc şi să-l apăr. Dacă în vreun chip oarecare îl fac să nu vie, mă pedepsesc pe mine, căci pier de sete; iar apa mea nu-i decât aici. Mă gândesc că poate nu-i nimic şi ţi-ai făcut vreo nălucire.

— Poate fi şi nălucire, suspină copila. Cuprinde-mă iar şi spune-mi dacă pot fi aşa de fericită, iarăşi, săptămâna viitoare. Până atuncea număr ceasurile. Să nu care cumva să spui cuiva ce-ai aflat. Acuma mă tem de viaţa ta. Fără tine, mă prăpădesc şi eu în clipă.

Sfârşitul acelui sfat se depărta cu totul de nălucirile de primejdie, până ce cucoşii începură a cânta pe rând, afară, straja a doua a nopţii.

CAPITOLUL XI

IONUŢ JDER AFLĂ O CAPCANĂ GĂTITĂ STĂPÂNULUI SĂU

Mezinul se întorcea spre Suceava plin de dulceaţa nopţii. Deşi îl copleşeau stăruitor vedeniile dragostei lui şi părea nepăsător de arşiţa zilei, era în el ceva treaz, ca o nelinişte necontenită. Ca să preîntâmpine o întâlnire neplăcută, coti pe alt drum decât cel obişnuit şi ieşi pe dealurile de unde se vedea Moldova.

Ce-l îndemnase să ia asemenea hotărâre, nu-şi putea bine desluşi mai târziu. Poate avea grija să nu dea peste slujitori ai stăpânului său, mergând cu veste în acelaşi loc unde fusese el singur. Poate era frica să nu se încrucişeze, pe cale, chiar cu Alexandrel-Vodă. Căci din poruncile pe care, în acele zile, le repezea Domnia, putea fi una care să îngăduie coconului domnesc să abată iar unde îl mâna patima iui. Drumul cestălalt era mai puţin purtat de alergătorii lui Vodă. Şi chiar de i-ar fi întâlnit cineva cunoscut şi ar fi oblicit de asta Alexandrel, şi i s-ar fi părut ciudată o călătorie în miazănoapte, când drumul era spre asfinţit, mezinul îşi pregătea în mintea lui un răspuns mulţămitor. Acest gând călăuzitor se alegea singur ca o rază în negura grijilor care-l învăluiau cu tot cu dragostea lui. Ieşea acest gând chiar din mărturisirile Nastei. Se afla în Jder ca o presimţire de sălbătăciune, care, umblând sub codru şi căutându-şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată spre primejdie.

Deci Jder venea pe celălalt drum, pe sub plopi, lăsându-şi calul să umble în trap domol. Rânduiala ascunsă a lucrurilor din lumea asta, în care se îmbina şi acea presimţire tainică, făcându-l să cotească pe anumită cărare la anumit ceas, îi scoase înainte cea mai ciudată înfăţişare de om.

Vedea de câtva timp cum vine împotrivă-i, pe drumul lung şi drept, o căruţă pe