îi suflă tandru în păr. Nu tare, cât să-i strice coafura, ci cât să simtă adierea. Ziarul sosește când încă e întuneric. Bătrânele se grăbesc cu cadrele de mers spre cutia poștală. Una dintre ele îi face cu mâna lui Britt-Marie, iar ea îi răspunde făcându-i la rându-i cu mâna. Nu cu tot brațul, firește, ci stăpânit, cu palma ridicată discret. Așa cum face cu mâna orice adult rezonabil. Așteaptă până când femeile intră din nou în casă. Coboară și își duce valizele la mașina albă cu portieră albastră.

•

Înainte să răsară soarele, se oprește în afara unei uși și bate.

39.

Dacă închide ochii suficient de strâns și suficient de mult timp, își poate aminti toate alegerile în viață pe care le-a făcut doar de dragul ei. Își dă seama că, poate, încă n-a făcut niciuna. Când merge încet, printr-o așezare aflată la sosea, înainte de zorii zilei, în mașina albă cu o portieră albastră, cu ferestrele deschise și trăgând adânc aer în piept, își poate aminti toți bărbații de care s-a îndrăgostit.

Alf. Kent. Sven. Unul care a trădat-o și a părăsit-o. Altul care a trădat-o și pe care l-a părăsit ea. Un al treilea, care e multe lucruri pe care Britt-Marie nu le-a avut niciodată, dar, poate, nimic după care tânjește, de fapt. Își desface încet, încet bandajul din jurul mâinii și privește dunga albă de pe inelar. Visând la prima iubire și a doua șansă, cântărește dacă poți să dai iertarea pe dragoste. Își numără bătăile inimii.

Dacă închide ochii, își poate aminti toate alegerile din viață. Realizează că toate au fost de dragul altcuiva.

*

E dimineață devreme, dar răsăritul pare să aștepte. Ca și cum i-ar da timp să ridice mâna. Să se hotărască.

•

Să sară.

•

Bate la ușă. Se deschide. Ar vrea să spună tot ce are pe suflet, dar nu apucă. Ar vrea să spună de ce e aici și nicăieri altundeva, dar este întreruptă. O dezamăgește să-și dea seama că era așteptată. Că e atât de previzibilă. Ar vrea să spună ceva despre cum se simte, să-și deschidă pieptul și să lase totul să se reverse pentru prima dată în viață, dar nu e lăsată.

În schimb, e condusă înapoi la mașină, cu o mână fermă. Trotuarul e plin de bidoane din plastic, aruncate unele peste altele. Ca și cum ar fi căzut din remorca vreunui tir.

— Toată echipa a strâns bani. Am calculat cât de departe e, spune băiatul.

— Ăia dintre noi care știu să calculeze au calculat, da, intervine fata.

— Știu să calculez! strigă supărat băiatul.

— Cam la fel de bine cum știi să șutezi, da, gen până la trei! se hlizește fata.

Britt-Marie se apleacă și pipăie bidoanele. Miros urât. Cineva îi atinge brațele și îi ia ceva timp să realizeze că sunt copiii, care au luat-o fiecare de câte o mână.

— E benzină. Am calculat. Ajunge până la Paris, șoptește Omar.

— Și înapoi! șoptește Vega.

Îi fac cu mâna, în timp ce Britt-Marie se așază pe scaunul șoferului. Le face și ea cu mâna, cu tot trupul, așa cum adulții nu fac niciodată. Dimineața sosește în Borg cu un soare reținut, care așteaptă respectuos la orizont, ca și cum vrea să-i dea timp suficient pentru o ultimă alegere, prima făcută doar de dragul ei. Când, în sfârșit, lumina zilei se întinde peste acoperișurile caselor, o mașină albă cu portieră albastră pornește.

Poate că rămâne. Poate că bate la o altă ușă. Sau poate că pleacă, pur și simplu.

•

Căci, pe toți sfinții, Britt-Marie chiar are suficientă benzină!

•

E ianuarie într-un loc care e, mai degrabă, unul din milioane ca el decât unul la un milion. Un loc ca toate celelalte și ca niciunul. Peste câteva luni, la o mie de kilometri depărtare, Liverpool aproape va câștiga Premier League, liga profesionistă de fotbal din Anglia. Într-unul dintre ultimele meciuri, vor conduce cu trei la zero contra lui Crystal Palace, dar, în opt minute incredibile, vor încasa trei goluri și vor pierde titlul. Cei din echipa lui Liverpool nu știu nimic despre Borg, nici măcar nu știu că locul există, dar oricine a trecut atunci pe șosea, cu geamurile lăsate, cu siguranță a auzit ce s-a întâmplat în meciul acela.

Manchester United își va concedia antrenorul și o va lua de la capăt. Tottenham va promite că următorul sezon va fi mai bun. Undeva există încă oameni care țin cu Aston Villa.

E ianuarie, dar o să vină și primăvara în Borg. Un tânăr se odihnește alături de mama sa în cimitir, sub o pătură de fulare de fotbal. Doi copii le vor povesti, luându-și vorba din gură, despre arbitri varză și preluări prin alunecare patetice. O minge va veni rostogolindu-se, un picior o va lovi, pentru că aici nimeni nu știe cum să se abțină să joace fotbal. Va fi o vară când Liverpool va pierde tot, apoi va veni o toamnă și un nou sezon când pot câștiga totul din nou. Fotbalul e un joc puternic pentru că obligă viața să meargă mai departe.

•

Borg este unde este. Unde a fost întotdeauna. Un loc despre care tot ce se poate spune de bine e că e la șosea. Cu o bandă în fiecare direcție. O direcție spre casă, una spre Paris.

Dacă ești în trecere pe-acolo, e foarte ușor să observi doar tot ce s-a închis. Ca să vezi ce a rămas, trebuie să încetinești. Au rămas oameni în Borg. Și șobolani, cadre pentru sprijin la mers și sere pentru flori. Un gard, tricouri albe și lumânări aprinse. Un teren de fotbal cu gazon proaspăt și povești cu soare. O florărie care vinde doar flori roșii. Un magazin alimentar, un service auto, un oficiu poștal și o pizzerie unde televizorul e mereu pornit când e meci și unde nu e nicio rușine să cumperi „pe caiet”. Baza de agrement nu mai există, dar există copii care mănâncă slănină și ouă cu noua lor antrenoare și câinele ei, într-o casă cu balcon,