— Într-un accident de circulaţie.

  A mai lovit cu tacul de câteva ori, ţintind cu o precizie uimitoare. Privindu-i părul strâns frumos, ca să nu o împiedice la joc, cerceii de aur sclipitori, poziţia fermă a picioarelor, pantofii de lac eleganţi, degetele ei subţiri pe pâslă mesei de biliard, am avut senzaţia că toată încăperea aceea se transformase într-un salon de mare clasă. Nu-mi mai petrecusem niciodată timpul numai cu ea până atunci şi a fost o experienţă minunată pentru mine. Am avut impresia că mă trage în sus, pe culmi înalte… După cea de a treia partidă – m-a bătut, bineînţeles —, am simţit că-mi pulsează rana şi ne-am oprit.

  — Te rog să mă ierţi, spuse Hatsumi, părând într-adevăr îngrijorată. N-ar fi trebuit să te invit la biliard!

  — Nu-i nimic, am zis eu. Rana nu e chiar atât de gravă şi pe urmă chiar mi-a făcut plăcere să joc.

  Pe când ne pregăteam să plecăm, o femeie slabă, între două vârste – probabil proprietăreasa localului – i s-a adresat lui Hatsumi:

  — Surioaro, ai fost grozavă!

  Hatsumi i-a mulţumit cu un zâmbet dulce şi apoi a plătit.

  — Te doare? m-a întrebat ea după ce am ieşit în stradă.

  — Nu foarte tare, am zis.

  — Crezi că ţi s-a deschis rana?

  — Presupun că nu.

  — A! Ar trebui să vii la mine, să-ţi văd rana şi să-ţi schimb bandajul. Am dezinfectant şi tot ce-mi trebuie. Haide, stau aproape.

  I-am spus că nu era cazul să se îngrijoreze, dar ea a insistat, zicând că vrea să se convingă singură că nu am păţit nimic.

  — Sau nu vrei să mai stai cu mine? Arzi de nerăbdare să te întorci la cămin? mă întrebă ea, cu un zâmbet jucăuş.

  — Nici vorbă!

  — Atunci lasă nazurile şi hai să mergem! Facem puţin pe jos.

  Am făcut cincisprezece minute din Shibuya până în Ebisu. Clădirea nu era chiar impunătoare, dar elegantă, cu un hol mic şi lift. Hatsumi m-a invitat la bucătărie şi ea a intrat în dormitor, să se schimbe. A reapărut îmbrăcată într-un tricou, pe care era imprimat Princeton University şi pantaloni din bumbac. Cerceii dispăruseră. A adus de nu ştiu unde o trusă de prim ajutor, a pus-o pe masă, mi-a luat mâna, a desfăcut bandajul ca să vadă dacă rana era închisă sau nu, a dezinfectat zona şi mi-a pus un bandaj nou. A făcut totul cu o îndemânare uluitoare.

  — Cum de te pricepi la atât de multe lucruri? am întrebat-o.

  — Pe vremuri am lucrat ca voluntar într-un spital. M-am jucat şi eu de-a asistenta şi aşa am învăţat.

  După ce a terminat, Hatsumi a adus două beri din frigider. Ea a băut jumătate dintr-a ei, eu mi-am băut-o pe a mea plus ce a lăsat Hatsumi. Mi-a arătat apoi fotografii cu colegele ei. Avusese dreptate —câteva dintre ele erau foarte drăguţe.

  — Dacă vrei vreo prietenă, la mine să vii! spuse ea. Îţi aranjez imediat o întâlnire.

  — Aşa am să fac.

  — Watanabe, spune-mi cinstit, crezi că mă prinde rolul de peţitoare?

  — Oarecum, i-am spus eu, zâmbind.

  Hatsumi zâmbi şi ea. Era foarte dulce când zâmbea.

  — Te-aş ruga să-mi spui acum ce părere ai despre mine şi Nagasawa?

  — Adică cum?

  — Ce ar trebui să fac de acum încolo?

  — Nu ştiu dacă o să ţii cont de părerea mea, am zis, sorbind o înghiţitură de bere rece.

  — Nu-i nimic. Tu spune-mi.

  — Dacă aş fi în locul tău, l-aş părăsi. Aş căuta un individ care priveşte lucrurile mai normal şi aş trăi fără probleme. Nu ai cum să fii fericită lângă un asemenea tip. Cu firea asta a lui… el nici măcar nu se gândeşte la propria fericire sau la faptul că ar putea să facă pe altcineva fericit. Dacă rămâi cu el, o să-ţi distrugi nervii, o să înnebuneşti. Pentru mine e un adevărat miracol că ai rezistat trei ani. Fireşte, ţin foarte mult la el, în felul meu. Este un tip interesant, are o seamă de calităţi, o forţă demnă de invidiat, dar ideile lui şi modul cum îşi trăieşte viaţa nu sunt tocmai normale. Uneori, când stau de vorbă cu el, am impresia că mă învârt într-un cerc vicios. Acel ceva, care-l propulsează pe el tot mai sus, pe mine mă ţintuieşte locului şi mă face să simt un gol imens în suflet. Sistemele noastre de valori sunt total opuse. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Da, spuse Hatsumi, aducându-mi încă o bere.

  — Dacă intră la Externe, după anul de pregătire specială pleacă în străinătate. Ce ai de gând? Să-l tot aştepţi? Nu cred că are de gând să se căsătorească vreodată.

  — Ştiu şi asta.

  — Atunci nu mai am ce să-ţi spun.

  — Ai dreptate, zise Hatsumi.

  Mi-am umplut paharul cu bere.

  — Ştii, înainte, când jucam biliard, m-am gândit că în copilărie nu mi-am dorit niciodată să am un frate sau o soră. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu singur, dar atunci, privindu-te la biliard, mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult să am o soră ca tine… deşteaptă, dulce, elegantă, cu cercei de aur în urechi, bună la biliard.

  Hatsumi mi-a zâmbit, fericită.

  — Este cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit în ultimul an, crede-mă.

  — Tot ce-mi doresc, am spus eu, înroşindu-mă ca un rac, este ca tu să fii fericită. Mi se pare cumplit de ciudat că te-ai agăţat tocmai de Nagasawa, când poţi să fii la fel de fericită cu oricine altcineva.

  — Sunt lucruri pe care nu le poţi controla, e o forţă exterioară care acţionează… şi nu am nici o putere. Dacă îl întrebi pe Nagasawa, ar zice că este numai vina mea dacă sunt nefericită