Am oprit un taxi şi am lăsat-o pe Hatsumi să urce prima.

  — Stai liniştit, o să am grijă să ajungă acasă, i-am spus lui Nagasawa.

  — Îmi pare rău că te-am băgat în chestia asta, spuse Nagasawa.

  Mi-am dat seama că se gândea deja la altceva. După ce s-a închis uşa taxiului, am întrebat-o pe Hatsumi:

  — Unde vrei să mergi? Te întorci acasă, în Ebisu?

  Hatsumi a dat din cap.

  — Am înţeles. Vrei să mai bem undeva şi să stăm de vorbă?

  — Da, spuse ea.

  — Shibuya, i-am spus eu şoferului de taxi.

  Hatsumi şi-a încrucişat braţele, a închis ochii şi s-a ghemuit într-un colţ. Cerceii ei de aur se unduiau, sclipitor, în ritmul maşinii. Albastrul rochiei părea să se potrivească perfect cu întunericul taxiului. Buzele ei frumoase, rujate discret, tremurau uşor, lăsându-ţi impresia că sunt gata să vorbească singure. Privind-o, mi-am dat seama de ce pusese Nagasawa ochii pe ea. Multe fete erau cu siguranţă mai frumoase decât Hatsumi, dar ea avea un farmec aparte, care făcea să-ţi tresară inima. Nu emana o forţă deosebită, ci mai degrabă un rafinament care trezea rezonanţe adânci. Am privit-o tot timpul până am ajuns în Shibuya şi m-am întrebat ce anume mă atrage atât de mult la această fată, dar nu am reuşit să găsesc un răspuns.

  Mi-am dat seama mult mai târziu, după vreo doisprezece-treisprezece ani. Venisem la Santa Fe, în New Mexico, să mă întâlnesc cu un pictor. Am intrat într-o pizzerie şi în timp ce beam bere şi mâneam pizza, priveam splendidul apus de soare. Totul părea înmuiat în roşu – mâinile, farfuria, masa, lumea din jurul meu. Era un roşu sclipitor, de parcă totul ar fi fost stropit cu un suc special de fructe. Acel copleşitor apus de soare mi-a adus brusc, în faţa ochilor, imaginea lui Hatsumi şi în clipa aceea am înţeles ce mă atrăsese atât de mult la ea. Era o năzuinţă a tinereţii, rămasă neîmplinită şi fără şanse de împlinire. Uitasem de ea, uitasem complet că am fost vreodată capabil de asemenea simţăminte. Hatsumi a trezit acea părticică din mine care zăcuse amorţită extrem de multă vreme şi când mi-am dat seama, îmi venea să plâng. Hatsumi fusese o fată cu totul şi cu totul specială. Cineva ar fi trebuit să facă ceva pentru ea, ar fi trebuit să încerce să o salveze.

  N-am putut să o salvez nici eu, nici Nagasawa. Asemenea altor cunoştinţe de-ale mele, Hatsumi a ajuns la o anumită etapă din viaţă când s-a decis, brusc, să-i pună capăt. La doi ani după ce a plecat Nagasawa în Germania s-a căsătorit, iar după alţi doi ani şi-a tăiat venele cu lama.

  De la Nagasawa am aflat ce s-a întâmplat. Scrisoarea pe care mi-a trimis-o de la Bonn se încheia astfel: „S-a rupt ceva în mine. E cumplit de trist şi de dureros, chiar şi pentru mine”. Am rupt scrisoarea şi am aruncat-o. Nu i-am mai scris de atunci.

  Am intrat cu Hatsumi într-un bar şi am mai băut câteva pahare. Nici unul dintre noi nu avea chef de vorbă. Am stat faţă-n faţă, tăcuţi, ca doi oameni căsătoriţi şi plictisiţi, bând şi ronţăind alune. Când a început să se umple localul, am ieşit să ne plimbăm. Hatsumi a vrut să plătească, dar până la urmă am convins-o că eu am invitat-o şi deci nu se făcea să o las pe ea.

  Aerul nopţii era răcoros. Hatsumi şi-a pus jacheta gri deschis şi a păşit alături de mine. Ne plimbam fără ţintă, eu cu mâinile în buzunare. Ca atunci când mă plimbam cu Naoko.

  — Nu ştii unde am putea juca biliard, pe aici, prin apropiere? mă întrebă Hatsumi, brusc.

  — Biliard? Joci biliard?

  — Da, mă descurc destul de bine. Dar tu?

  — Joc şi eu un pic, dar nu sunt grozav.

  — Atunci, hai să jucăm!

  Am găsit o sală de biliard prin apropiere şi am intrat. Era o sală mică la capătul unei alei. Toată lumea întorcea capul după noi pentru că eram frumos îmbrăcaţi – Hatsumi în rochia ei elegantă, iar eu cu sacoul bleumarin şi cu cravată asortată —, dar pe Hatsumi nu o deranja deloc. Şi-a ales un tac, şi-a scos o agrafă din geantă şi şi-a prins părul într-o parte ca să nu o deranjeze la joc.

  Am jucat două partide. Hatsumi era într-adevăr foarte bună, dar pe mine, pe lângă lipsa de antrenament, m-a încurcat şi bandajul de la mână, aşa că am mâncat o bătaie zdravănă.

  — Eşti nemaipomenită! am exclamat eu, admirativ.

  — Aparenţele pot fi înşelătoare, nu? spuse ea, zâmbind, în timp ce-şi alegea cu grijă poziţia pentru lovirea mingii.

  — Cine te-a învăţat?

  — Bunicul. Tatăl tatălui meu a fost un jucător extraordinar. Îşi instalase o masă de biliard acasă şi mai jucam cu fratele meu. După ce am crescut, el m-a învăţat toate mişcările corecte. A fost un individ superb – un bărbat bine, deştept, manierat. A murit, din păcate. Îi plăcea grozav să se laude cu întâlnirea pe care a avut-o la New York cu Deanna Durbin.

  Hatsumi a câştigat de trei ori la rând, apoi a patra oară a pierdut. Eu am câştigat o dată, apoi am ratat o lovitură uşoară.

  — Din pricina bandajului, a spus Hatsumi ca să mă consoleze.

  — Nu-i adevărat, e din cauză că nu am mai jucat de foarte multă vreme. Doi ani şi cinci luni.

  — Cum de-ţi aminteşti cu atâta precizie?

  — Prietenul meu a murit în noaptea de după ultima noastră partidă de biliard.

  — De aceea te-ai lăsat?

  — Nu pot să spun că am renunţat, am zis eu după câteva clipe de gândire. Pur şi simplu de atunci n-am mai avut ocazia să joc.

  — Cum a murit prietenul tău? a