cu totul altceva. Tu nu poţi să înţelegi nevoia de femei pe care o simt eu. Dacă te-am supărat, îmi cer iertare. Deci, nu este vorba de faptul că tu nu mi-ai ajunge, dar aşa sunt eu şi asta mă face să fiu eu. Nu mă pot schimba, înţelegi?

  Hatsumi luă tacâmurile de pe masă şi începu să-şi mănânce peştele.

  — Măcar nu-l mai târî şi pe Watanabe după tine, spuse ea.

  — Din anumite puncte de vedere ne asemănăm foarte mult, eu şi Watanabe, spuse Nagasawa. Pe nici unul dintre noi nu-l interesează decât propria-i persoană. Să zicem că eu sunt arogant şi el nu, dar nu ne preocupă decât ceea ce gândim, simţim sau facem. De aceea, noi gândim altfel decât gândesc ceilalţi şi exact asta îmi place la el. Singura diferenţă dintre noi doi este că el nu e conştient încă şi de aceea mai are ezitări şi uneori suferă.

  — Ce fiinţă umană nu are ezitări sau nu suferă? întrebă Hatsumi. Vrei să spui că ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată?

  — Normal că mi s-a întâmplat, dar eu mă auto-disciplinez şi le ţin sub control. Până şi un şoarece ar căuta să scape de suferinţe dacă ar fi supus unor şocuri electrice.

  — Dar şoarecii nu se îndrăgostesc.

  — I-auzi! Şoarecii nu se îndrăgostesc, mi se adresă Nagasawa. Grozav! Ne-ar trebui un fundal muzical pentru asta – orchestră, două harpe şi…

  — Te rog nu râde de mine. Eu vorbesc serios.

  — Acum mâncăm, spuse Nagasawa, şi e şi Watanabe de faţă. Ar fi mai politicos să lăsăm pentru altă dată discuţiile serioase.

  — Pot să plec, am spus eu.

  — Te rog nu pleca, spuse Hatsumi. E mai bine dacă stai şi tu.

  — Cel puţin mănâncă-ţi desertul, spuse Nagasawa.

  — Zău că vă las, dacă vreţi.

  Am continuat să mâncăm în tăcere. Eu mi-am terminat peştele, dar Hatsumi a mâncat doar jumătate din porţia ei. Nagasawa îşi terminase de mult raţa şi acum se concentra asupra whiskyului.

  — Bibanul a fost excelent! am zis eu, dar cei doi n-au reacţionat în nici un fel, de parcă aş fi aruncat o pietricică în adâncurile unui puţ.

  Ospătarii au strâns farfuriile, au adus şerbet de lămâie şi cafea espresso. Nagasawa abia s-a atins de ele, trecând imediat la ţigară. Hatsumi nu a mâncat deloc şerbet. „Oh, Doamne!” gândii eu după ce am terminat şerbetul şi cafeaua. Hatsumi se uita la mâinile ei, pe care le ţinea pe masă. Erau la fel de delicate şi elegante precum toate obiectele de pe ea. M-am gândit la Naoko şi la Reiko. Ce-or fi făcând acum? mă întrebam. Probabil că Naoko stătea întinsă şi citea, iar Reiko cânta la chitară Pădurea norvegiană. Mi se făcuse cumplit de dor de camera aceea mică a lor. Ce naiba căutam într-un loc ca acesta?

  — Punctul nostru comun, spuse Nagasawa, este faptul că nu ne interesează dacă nu ne înţelege nimeni. Prin aceasta ne deosebim de toţi ceilalţi. Toţi vor să fie înţeleşi de cei din jur, dar eu şi Watanabe nu. Pur şi simplu nu ne pasă. Noi suntem noi şi ceilalţi sunt ceilalţi.

  — E adevărat? mă întrebă Hatsumi.

  — Nu, am răspuns. Eu nu sunt chiar atât de puternic, nu mă simt în largul meu dacă nu mă înţelege lumea. Există unele persoane pe care vreau să le înţeleg şi care să mă înţeleagă. În afara acestora, ştiu că, de multe ori, nu sunt înţeles, dar mă resemnez şi iau lucrurile ca atare. Eu nu sunt de acord cu ce spune Nagasawa în privinţa mea, pentru că mie îmi pasă dacă mă înţelege lumea.

  — E cam acelaşi lucru cu ce spuneam şi eu, accentuă Nagasawa, luând linguriţa de cafea în mână. Acelaşi lucru! Deosebirea e doar ca între un mic dejun întârziat şi un prânz servit prea devreme: aceeaşi mâncare, acelaşi timp, doar numele diferă.

  — Ţie chiar nu-ţi pasă dacă te înţeleg sau nu? îl întrebă Hatsumi pe Nagasawa.

  — Îmi pare rău că nu pricepi. Dacă cineva înţelege pe altcineva, asta se întâmplă pentru că a sosit momentul potrivit şi nu pentru că acel altcineva doreşte să fie înţeles.

  — Deci eu greşesc pentru că vreau să fiu înţeleasă… de tine, de exemplu.

  — Nu, nu greşeşti, răspunse Nagasawa. Multă lume ar numi asta dragoste… adică faptul că tu vrei să mă înţelegi, numai că sistemul meu de valori este cu totul altul decât al celorlalţi.

  — Deci nu mă iubeşti?

  — Ei bine, sistemul meu şi al tău…

  — Mai scuteşte-mă cu sistemul tău nenorocit! se răsti Hatsumi.

  A fost prima şi ultima oară când am auzit-o ridicând tonul.

  Nagasawa a apăsat un buton de la masă şi imediat după aceea a venit chelnerul cu nota de plată. Nagasawa i-a întins o carte de credit.

  — Watanabe, te rog să ne scuzi. O conduc pe Hatsumi acasă. Tu te duci la cămin, nu?

  — Nu ai de ce să te scuzi. Masa a fost excelentă, am spus eu, dar cei doi n-au reacţionat în nici un fel.

  Chelnerul a adus cartea de credit şi Nagasawa a semnat cu un pix după ce a verificat suma. Ne-am ridicat toţi trei şi am ieşit. Nagasawa a vrut să ia un taxi, dar Hatsumi l-a oprit.

  — Îţi mulţumesc, dar nu mai vreau să stau nici o clipă cu tine astăzi. Nu e nevoie să mă conduci. Mulţumesc pentru masă.

  — Cum vrei, spuse Nagasawa.

  — Vreau să mă conducă Watanabe.

  — Cum doreşti, spuse iar Nagasawa, dar să ştii că Watanabe seamănă cu mine. O fi el un individ blând şi amabil, dar în străfundul inimii lui e incapabil să iubească pe cineva. Mintea sa e mereu trează şi e foarte detaşat… doar poftele acelea îi mai dau târcoale din când