Edeard îşi netezi cămaşa veche cu peticele ei ciudate şi decolorate. Şi pantalonii îi erau prea scurţi, iar cizmele erau atât de vechi, încât pielea era crăpată pe toată partea de sus.

– Ca să plăteşti un ţesător să-ţi facă o cămaşă, ai nevoie de bani. Ucenicii sunt îmbrăcaţi de breasla lor. Iar ucenicii fără un statut primesc tot ce refuză alţii.

– Încă nu ţi-au confirmat statutul de ucenic?

– Nu. Totul e politică. Toate calfele lui sunt complet stupide, şi asta în cea mai mare parte din cauza instruirii necorespunzătoare. Pierd cel puţin şase din fiecare zece ouă. Asta-i de toată mila. Nici chiar noii ucenici ai lui Akeem nu stricau atât de multe. Sunt cu cinci ani mai în vârstă decât mine, aşa că, dacă m-ar pune la nivelul lor, ar însemna să admită că sunt, de fapt, nişte gunoaie. Nu am apreciat ce aveam cu Akeem.

Tăcu la amintirea dureroasă. Ar fi trebuit să-şi facă timp să recupereze cadavrele, să dea satului lor înmormântarea cuvenită, binecuvântată de Madona.

– Ba ştiai, spuse ea încurajator.

– Da. Mulţumesc.

Se plimbară prin piaţă, Edeard uitându-se cu invidie la hainele etalate. Ca ucenic nu i se permisese să valorifice ouăle sculptate, toate aparţineau breslei. Akeem era decent de flexibil cu privire la asta, crezând într-un sistem tacit de recompense. Dar acum Edeard se trezise fără bani, fără prieteni, fără respect. Era ca şi cum a fi avut din nou zece ani.

– Una dintre patrule a venit noaptea trecută, spuse Salrana în timp ce se plimbau. Maica stareţă a fost la întâlnirea cu bătrânii satului în această dimineaţă. Conducătorul patrulei le spuse că nu au găsit niciun semn lăsat de bandiţi, darămite un grup mare. Se pare că se discută despre reducerea patrulelor.

– Idioţii! mormăi Edeard. Ce se aşteptau să găsească? Le-am spus că bandiţii se pot ascunde.

– Ştiu. Expresia ei deveni ciudată. Cuvântul nostru nu contează prea mult.

– Ce cred ei că a distrus Ashwellul?

– Ai puţină înţelegere, Edeard. Întreaga lor lume este întoarsă cu susul în jos în clipa asta. Nu e deloc uşor.

– Iar noi am plecat într-o călătorie de plăcere.

– Nu-i frumos!

– Îmi pare rău.

Inspiră adânc.

– Urăsc asta. După toate prin câte am trecut, să fim trataţi ca şi cum noi suntem problema. Chiar ar fi trebuit să păstrez arma aia.

O lăsase în fundul puţului, nedorindu-şi să aibă nimic de la bandiţi. Arma era răul pur. De atunci tot încerca să schiţeze componentele mici şi agitate pe care le simţise înăuntru. Fierarul din Thorpe-By-Water râsese când îi adusese schiţele, spunându-i că niciun astfel de lucru n-ar putea fi făcut. Acum, oamenii deveneau sceptici cu privire la întreaga poveste despre arma cu tragere repetată.

– Ai făcut ceea ce trebuia, spuse ea. Ce îngrozitoare ar fi viaţa dacă toată lumea ar avea o armă ca aia.

– Îngrozitor că bandiţii o au, şi noi nu! se răsti la ea. Ce-i poate opri să măture toată provincia? Şi mai departe? De ce nu întreaga regiune?

– Asta nu se va întâmpla.

– Nu, nu se va întâmpla, pentru că guvernatorul va ridica o armată. Din fericire, noi suntem mai mulţi decât ei, aşa că putem câştiga, indiferent de cât de periculoase sunt armele lor. Dar asta va însemna vărsare de sânge la o scară pe care noi n-am cunoscut-o niciodată. Simţea nevoia să dea cu pumnii în cel mai apropiat stand. Cum au obţinut arma aia? Crezi că au găsit una dintre navele cu care am intrat?

– Poate că n-au părăsit niciodată nava în care au venit, spuse ea cu o voce mică.

– Poate. Nu ştiu. De ce nu ne ascultă nimeni?

– Pentru că suntem copii.

Se întoarse să se răstească la ea, dar văzu îngrijorarea profundă din gândurile ei, faţa ei obosită tamponată cu unguent verzui. Era atât de drăguţă. Cumva ştia că Akeem ar aproba faptul că riscase totul pentru a o salva.

– Îmi pare rău. Nu ştiu de ce mă iau de tine.

– Pentru că eu sunt singura care te ascultă, îi replică ea.

– Madona, într-un fel e mai rău aici decât în Ashwell. Bătrânii sunt atât de… înapoiaţi. Trebuie să se fi împerecheat între ei, precum câinii.

Salrana zâmbi larg.

– Vorbeşte mai încet, îl certă.

– Bine, îi zâmbi şi el. Nu mai e mult, sper.

Oamenii se adunau de-a lungul părţii laterale a pieţei pentru a privi sosirea caravanei. Edeard numără treizeci şi două de căruţe rulând de-a lungul drumului şi peste pod. Cele mai multe aveau animale terestre ataşate pe lângă ele: cai, măgari, boi, vaci. Unele aveau cuşti în care transportau porci uriaşi. Ge-lupii tropăiau pe alături. Erau mai mulţi călăreţi cu pistoale decât îşi amintea Edeard să fi fost până atunci. Căruţele erau la fel de mari şi impresionante ca în amintirile lui, cu roţile lor cu margini de metal înalte cât el. Cele mai multe dintre ele aveau copertine curbate din pânză închisă la culoare impermeabilă, deşi câteva erau îmbrăcate în lemn gudronat aproape ca nişte cabane mici mobile. Familii întregi erau aşezate pe banca vizitiului, salutând cu mâna şi zâmbind în timp ce intrau în piaţă. În fiecare vară, caravanele făceau turul districtului, făcând comerţ cu animale, seminţe, ouă, unelte, produse alimentare, băuturi şi materiale elegante aduse chiar din Makkathran. Nu treceau întotdeauna prin Ashwell, dar Edeard îşi amintea entuziasmul tuturor atunci când o făceau. Chiar înainte ca toate căruţele să se fi oprit, sătenii strigau deja către familiile călătoare, întrebând ce au adus. Era o mulţime bine-dispusă, care avea prea puţin timp pentru discursul de primire al primarului adresat conducătorului caravanei. Tranzacţiile erau deja în curs de desfăşurare înainte ca formalităţile să se încheie.