mult ca oricând. Plouă astăzi şi duminicile ploioase sunt groaznice pentru mine. Când plouă, nu pot spăla rufe şi, deci, nu pot călca. Nu mă pot plimba şi nu pot să stau întins pe terasă. Tot ce-mi rămâne de făcut este să ascult la nesfârşit Kind of Blue şi să privesc ploaia pe fereastră. După cum ţi-am mai spus, nu-mi răsucesc arcul duminicile şi de aceea e atât de lungă scrisoarea aceasta. Mă opresc aici şi mă duc să mănânc de prânz.

  La revedere.

  Capitolul al nouălea.

  Midori nu şi-a făcut apariţia nici la cursul din lunea următoare. Oare ce se întâmpla? Au trecut zece zile de când vorbisem cu ea la telefon. M-am gândit să o sun, dar m-am abţinut, pentru că a spus că mă va suna ea pe mine.

  M-am întâlnit cu Nagasawa la cantină, joi. S-a aşezat lângă mine, cu tava cu mâncare şi şi-a cerut scuze pentru ceea ce se întâmplase la mica lui petrecere.

  — Nu-i nimic, am zis. Îţi mulţumesc pentru cina aceea grozavă. Trebuie să recunosc, totuşi, că ţi-ai sărbătorit prima slujbă într-un mod cam ciudat.

  — Fir-ar ea să fie!

  Am mâncat, tăcuţi, câteva minute.

  — M-am împăcat cu Hatsumi, spuse el.

  — Nu mă surprinde.

  — Îmi amintesc că şi cu tine am fost cam măgar.

  — Ce te-a apucat? l-am întrebat. Eşti la ora regretelor?

  — S-ar putea, zise el, dând din cap de câteva ori. Hatsumi mi-a spus că ai sfătuit-o să mă părăsească.

  — Nu ţi se pare normal?

  — Ba da, spuse Nagasawa.

  — Hatsumi este o fată grozavă, am spus eu, sorbindu-mi supa.

  — Ştiu, zise el, cu un oftat adânc. E chiar prea bună pentru mine.

  Dormeam profund când am auzit soneria care mă anunţa că mă caută cineva la telefon. Îmi simţeam capul greu, de parcă îl ţinusem înmuiat în apă până se umflase. Ceasul arăta şase şi un sfert, dar nu-mi dădeam seama dacă e dimineaţă sau seară şi nici nu-mi aminteam ce zi era. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că steagul nu flutură pe catarg, de unde am dedus că e seară. Era şi înălţarea steagului bună la ceva!

  — Watanabe, eşti liber acum? întrebă Midori.

  — Nu ştiu, ce zi e azi?

  — Vineri.

  — Dimineaţă sau seară?

  — Seară, bineînţeles. Ce straniu eşti! A, uite, e şase şi optsprezece minute.

  A, deci era seară! Mă întinsesem în pat cu o carte în mână şi aţipisem. Mi-am pus mintea la contribuţie şi mi-am dat seama că vinerea nu trebuia să merg la magazinul de discuri.

  — Da, sunt liber. Unde eşti? am întrebat-o eu.

  — La gara Ueno, dar hai să ne întâlnim în Shinjuku. Plec acum.

  Am fixat locul şi ora întâlnirii şi am închis telefonul.

  Când am ajuns la DUG, Midori stătea în capătul barului cu o băutură în faţă. Purta o vestă bărbătească albă, şifonată, peste un pulover subţire galben, blugi, iar la mână avea două brăţări.

  — Ce bei? am întrebat-o.

  — Tom Collins.

  Am comandat whisky cu sifon şi în clipa aceea am observat un geamantan mare la picioarele lui Midori.

  — Am fost în excursie. Tocmai m-am întors, spuse Midori.

  — Unde?

  — La Nara şi la Aomori.

  — Într-o singură excursie? am întrebat eu, uimit.

  — Ei, pe naiba! Oi fi eu ciudată, dar tot nu pot cuprinde Nara şi Aomori într-o singură excursie. Am fost pe rând, normal. La Nara m-am dus cu prietenul meu şi apoi la Aomori, singură.

  Am luat o gură de whisky şi am întins mâna după un chibrit ca să-i aprind Marlboro-ul pe care îl ţinea în gură.

  — Ai avut multe probleme, nu?… cu înmormântarea.

  — Ei, na, m-am obişnuit, har Domnului! Îmi pun un kimono negru şi stau acolo ca o doamnă, iar alţii, de exemplu, un unchi, un vecin sau mai ştiu eu cine, au grijă de toate. Aduc sake, comandă sushi, încearcă să-i liniştească pe cei năpăstuiţi, plâng, jelesc mortul, deapănă amintiri despre defunct. E ca un picnic pentru mine… nu ştiu cum să-ţi spun ca să înţelegi bine. În comparaţie cu calvarul îngrijirii unui bolnav… Eu şi sora mea eram atât de obosite, încât nici nu am putut plânge, nu mai aveam lacrimi. Zău, crede-mă. De fapt, nici n-am vrut să plângem, pentru că aşa suntem noi, chiar cu riscul de a fi judecate de vecini, care au bârfit, probabil, că suntem nişte fiice nesimţitoare. Poate am fi putut plânge, ca să evităm bârfele, dar n-am făcut-o. Toată lumea se aştepta să plângem, dar noi n-am vrut să le dăm satisfacţie. Din punctul ăsta de vedere semănăm foarte bine, deşi suntem firi diferite.

  Brăţările lui Midori zdrăngăniră când ridică mâna să-i facă semn chelnerului. A mai comandat un Tom Collins şi un bol cu fistic.

  — După ce s-a terminat înmormântarea şi a plecat toată lumea, ne-am pus pe sake şi am băut până în zori. Am dat gata o sticlă şi jumătate şi i-am bârfit pe toţi: unul a fost prost, celălalt de-a dreptul idiot, mai ştiu eu care un câine râios, un oarecare a fost porc, altul ipocrit, ba am găsit şi un şarlatan. Nici nu poţi să-ţi dai seama ce bine ne-am distrat!

  — Îmi imaginez.

  — Ne-am îmbătat şi ne-am culcat. Am dormit buştean. Am dormit ore-n şir, nici nu mai ştiu câte, am ignorat telefonul şi toate celelalte zgomote. Am fost moarte pentru toată lumea. După ce ne-am sculat, am mâncat sushi şi am făcut planuri de viitor. Am decis să închidem librăria pentru o vreme şi să ne distrăm. Ne spetisem muncind şi meritam şi noi o pauză. Sora mea a zis că vrea să-şi petreacă nişte zile cu prietenul ei, eu am decis să merg într-o excursie de trei zile