Ce-i aia iubire, n-am iubit niciodată pe nimeni, n-am făcut decât să mă culc cu bărbaţii, îmi dai dreptate, Nu-ţi dau, Ai vorbit de sinceritate, răspunde-mi dacă e adevărat că mă iubeşti, Te iubesc îndeajuns, ca să vreau să fiu cu tine, şi e prima dată când o spun cuiva, Nu mi-ai fi spus-o nici mie, dacă ai fi întâlnit înainte un bărbat în vârsta, pe jumătate chel, cu părul alb, cu o legătură pe un ochi şi o cataractă pe celălalt, Femeia care eram pe atunci nu ţi-ar spune-o, recunosc, cine a spus-o este femeia care sunt astăzi, Vom vedea atunci ce va avea de spus femeia care vei fi mâine, Mă pui la încercare, Ce idee, cine sunt eu să te pun la încercare, viaţa decide lucrurile astea, Un lucru 1-a şi decis.

  Au avut această conversaţie faţă în faţă, ochii orbi ai unuia pironiţi în ochii orbi ai celuilalt, cu chipurile încinse şi vehemente, şi când, pentru că a spus-o unul şi pentru că o vor amândoi, au căzut de acord că viaţa hotărâse să înceapă să trăiască împreună, fata cu ochelari negri şi-a întins mâinile, pur şi simplu ca să le dea, nu pentru că voia să vadă unde merge, atinse mâinile bătrânului cu legătură neagră, care o trase uşor către sine, şi aşa rămaseră amândoi, împreună, nu era prima dată, desigur, dar acum fuseseră rostite cuvintele de recunoaştere. Niciunul dintre ceilalţi n-a făcut comentarii, nimeni nu i-a felicitat, nimeni n-a exprimat urări de fericire eternă, într-adevăr, nu e timp de sărbătoare şi de iluzii, iar când deciziile sunt atât de serioase cum a părut aceasta, nu ne va surprinde dacă cineva s-a gândit că trebuie să fii orb ca să te porţi astfel, tăcerea e cea mai bună laudă. Soţia medicului întinse pe coridor câteva perne de pe canapele, suficiente ca să improvizeze comod un pat, apoi îl duse acolo pe băieţelul strabic şi îi spuse, De astăzi vei dormi aici. Cât despre ce s-a petrecut în sufragerie, totul arată că, în această primă noapte, s-a lămurit în fine povestea cu mâna, misterioasă care 1-a spălat pe spate pe bătrânul cu legătură neagră în dimineaţa când au curs atâtea ape, toate lustrale.

  A doua zi, când încă stăteau întinşi în pat, soţia medicului îi spuse bărbatului, Avem puţină mâncare în casă, va trebui să dau o raită prin oraş, m-am gândit să merg la magazia subterană a supermarketului, unde am fost în prima zi, dacă nu 1-a descoperit nimeni până acum, putem să ne aprovizionăm pentru o săptămână sau două, Vin cu tine, şi le spunem să vină şi dintre ei, unul sau doi, Aş prefera să fim doar noi, e mai uşor, şi nu e pericol să ne pierdem, Cât o să mai poţi suporta povara a şase persoane care nu se pot ajuta singure, O să suport cât voi putea, dar e adevărat că puterile au început să mă lase, uneori mă surprind că vreau să fiu oarbă, să fiu ca ceilalţi, să n-am mai multe obligaţii decât ei, Ne-am obişnuit să depindem de tine, dacă ne-ai lăsa baltă, ar fi ca şi cum ne-ar atinge o a doua orbire, datorită ochilor pe care îi ai, reuşim să fim mai puţin orbi, Voi merge până unde voi putea, nu promit mai mult, într-o zi, când vom înţelege că nu mai putem face nimic bun şi util pentru lume, ar trebui să avem curajul să ieşim pur şi simplu din viaţă cum a spus el, El, cine, Norocosul de ieri, Sunt sigură că astăzi n-ar mai vorbi aşa, nimic nu te face să-ţi schimbi părerea ca o speranţă solidă, O are, să sperăm că va dura, în vocea ta parcă e un ton de contra-rietate, Contrarietate, de ce, Ca şi cum ţi s-ar fi luat ceva care-ţi aparţine, Te referi la ce s-a întâmplat cu tânăra în locul acela groaznic, Da, Aminteşte-ţi că ea a venit la mine, Te înşală memoria, tu te-ai dus la ea, Eşti sigură, Nu sunt oarbă, Aş fi putut să jur că, Ai jura fals, E straniu cum ne poate înşela memoria, In cazul ăsta e uşor de înţeles, ne aparţine mai mult ce ni s-a oferit decât ce-a trebuit să cucerim, Nici ea nu m-a căutat după aceea, nici eu n-am mai căutat-o, Dacă vreţi, vă întâlniţi în memorie, la asta serveşte ea, Eşti geloasă, Nu, nu sunt geloasă, nici în ziua aceea n-am fost, ce-am simţit a fost milă faţă de tine, şi faţă de ea, şi faţă de mine, care nu vă puteam ajuta, Cum stăm cu apa, Prost. După foarte frugala masă de dimineaţă, îndulcită întrucâtva de câteva aluzii discrete şi zâmbitoare la evenimentele din noaptea trecută, supraveghind cum se cuvine cuvintele din discreţia datorată prezenţei unui minor, grijă zadarnică, dacă ne vom aminti la ce scene scandaloase a asistat în carantină, soţia medicului şi bărbatul au ieşit la treabă, însoţiţi de astă dată de câinele lacrimilor, care n-a vrut să rămână în casă. Aspectul străzilor se înrăutăţea cu fiecare ceas. Gunoiul părea că se multiplică în timpul orelor nocturne, ca şi cum, din exterior, din vreo ţară necunoscută unde viaţa era încă normală, ar fi venit pe tăcute să-şi verse aici mizeria, dacă n-am fi în ţara orbilor, am vedea înaintând prin întunericul alb căruţe şi camioane fantomă încărcate cu reziduuri, resturi, cioburi, chimicale, cenuşă, uleiuri arse, oase, sticle, viscere, baterii consumate, plastice, munţi de hârtie, dar n-aduc resturi de mâncare, nici măcar nişte coji de fructe cu care ne-am putea înşela foamea, aşteptând zilele mai bune care trebuie să vină. Dimineaţa abia a început, dar căldura se simte. Duhoarea se desprinde din uriaşa cloacă precum un nor de gaz toxic, Curând o să apară şi niscaiva epidemii, spuse medicul, nu va scăpa nimeni, suntem complet lipsiţi de apărare, Pe o parte ne plouă, pe cealaltă ne bate vântul, spuse femeia, Nici măcar, ploaia ne-ar mai potoli setea, vântul ne-ar elibera de o parte din duhoare. Câinele lacrimilor adulmecă neliniştit, a zăbovit