Nancy își băgă mâinile în buzunare.

– Spune-le băieților să fie vigilenți. Vreau ca tu, Fournier, Mateo și Gaspard să veniți în autobuz cât puteți de repede. Mesaje noi de la Londra.

El ezită.

– Tot te duci?

– Da. Ți-e teamă c-o să vă dau de gol locația?

Nu putu să n-o spună cu sarcasm. Tardivat păru jignit.

– Nu, nu de asta mi-e teamă. Mi-e teamă că Böhm a mințit, iar tu îți calci promisiunea față de noi degeaba.

Nancy își întoarse privirea. Nu prea erau șanse ca Mateo să uite ziua de ieri dacă afla de greșeala lui Anne și-apoi desigur că va fi de zece ori mai supărat când va afla că plecase. Destul. Nu mai avea de gând să ofere explicații oamenilor ăstora. Încă o oră și rolul ei de mediator, mamă, confidentă și dădacă se va încheia. Să se descurce singuri. O luă spre autobuz.

– Madame, îmi pare rău, spuse fata gudurându-se pe lângă ea ca un cățeluș.

Nancy privi în jos spre ea. Era atât de fragilă. Câți ani să fi avut? Nu mai mult de optsprezece. Cam cu un an mai mare decât fusese Nancy când fugise de acasă. Și numai Dumnezeu știe câte prostii făcuse și Nancy pe atunci, doar că ea avusese norocul să nu plece de acasă pe vreme de război.

– E vina mea, Anne. Ar fi trebuit să-ți explic protocoalele de securitate azi-noapte. Chiflele tale arată bine, să știi. Ofițerii mei vor veni pentru o scurtă ședință. Poate că te vor ierta când vor gusta din ele.

Anne zâmbi.

Capitolul 50

Le plăcea planul, se vedea. Gaspard era maestru la ambuscade pe drumuri, iar Fournier găsise o metodă cu explozibilii plastici care dărâmase zeci de podulețe și două fabrici cheie de la Ziua Z încoace, dar pe toți îi încânta ideea unei bătălii în adevăratul sens al cuvântului.

Totuși, erau supărați pe ea. Din cauza lui Anne, din cauza lui Denden, așa că încercară să ascundă faptul că le plăcea ideea. Iisuse, parcă avea de-a face cu băieți de școală. Anne veni cu chiflele. Reușise să șutească niște unt de la aprozar. Mirosul era divin. Săriră pe ele. Mateo nici nu așteptă să pună unt, mușcă din coajă și își ridică ochii spre ceruri. Da, acum o să ierte orice. Bărbații ăștia!

Nancy întinse untul încet, pregătindu-se să savureze. Tardivat ignoră intenționat farfuria, în schimb arătă spre hartă.

– Dacă găsim o rută pe aici și un ghid în care să am încredere, o să putem folosi terenul de mai sus ca să tragem spre ei. O să transformăm toată secțiunea asta de drum într-un abator.

Era o idee bună. Nancy lăsă chifla jos pentru o secundă.

– De câți oameni am avea nevoie?

Mateo mormăi. Ea se uită la el, întrebându-se dacă avea vreo problemă cu planul. Se ținea cu mâna de gât, iar pielea îi devenise roșie vineție.

– Mateo, te îneci? Lacomule! Dă-i una pe spate, Gaspard, dă-i o gură de apă.

Gaspard râse și îi dădu o palmă pe spate. Tusea i se intensifică și saliva i se strânse în colțul gurii. Începu să se frece pe gât, apoi tuși din nou. Împroșcă harta cu sânge.

– Căcat! strigă Gaspard și luă cana cu apă, încercând s-o forțeze între buzele lui Mateo, dar Mateo îl dădu deoparte, se ridică greoi în picioare, ieși din autobuz și se prăbuși.

– E otravă! spuse Fournier ducându-se după el. Se lăsă în genunchi lângă Mateo.

Pe cărare răsunau pași și un grup de oameni, inclusiv băieții spanioli, apărură cu armele pregătite. Se uitau acum la prietenul și fratele lor zvârcolindu-se în iarbă. Mateo avea convulsii.

– Întoarceți-l pe o parte! strigă Nancy.

Se lăsă pe vine lângă el și îi puse mâna sub cap. El o privea cu ochii plini de panică; sângele din gură se revărsa pe încheietura mâinii ei. Nancy îi mângâie părul, încercă să se uite în ochii lui, dar privirea lui agitată fugea în toate părțile. Nu-și putea da seama dacă o recunoaște. Îi spuse numele iar și iar, încet și clar.

Corpul lui se cutremură din nou, apoi înțepeni. Mușchii gâtului îi ieșiră în afară ca niște funii, apoi scoase un oftat umed și hârșâit. Ochii i se stinseră. Era imposibil. Era adevărat.

Nancy se ridică. Din spatele băieților spanioli și al celorlalți, Anne se uita la ei. Nancy începu să fugă. Fata se întoarse și țâșni în pădure, spre vest, pe povârnișul care ducea spre promontoriu. Nancy se mișca rapid, fără să se gândească. Anne plângea și scheuna în timp ce fugea, văzând că Nancy o ajunge din urmă. Inima îi bătea tare și nu se îndoia de ce va urma. Nu mai avea unde să se ducă.