xml:lang="en-US">Anne ieși dintre copacii de pe promontoriu și reuși să se oprească exact la marginea peretelui de stâncă, învârtind brațele ca o morișcă. Căzu pe spate în iarba aspră, apoi se întoarse și o văzu pe Nancy cum îi blochează calea de evadare. Se târî pe burtă înapoi spre margine.

– N-o să te lovesc, Anne.

Nancy făcu un pas în față. Anne se târî în spate din nou. Dum­ne­zeule, ce groază era pe fața ei! O sălbăticiune îngrozită. Nancy inspiră adânc.

– Nu ai vrut să ne faci rău, nu-i așa? Te-a pus cineva să faci asta?

Anne clipi, dar Nancy sesiză o ușoară mișcare din cap.

– Înțeleg... înțeleg. Acum vino de la margine. Hai să stăm de vorbă, noi două. N-o să-ți fac rău.

Ochii lui Anne fugeau înnebuniți dintr-o parte în alta.

– Anne, nu o să las pe nimeni să-ți facă rău, îți dau cuvântul meu de onoare.

Nancy se dădu mai aproape și întinse mâna. De data asta, Anne i-o luă.

Pâinea otrăvită ardea într-un foc acoperit. Oamenii priveau cum Nancy o duce pe Anne printre ei, în autobuz. Văzu privirea din ochii lui Tardivat când trecu pe lângă el. O întreba ceva la care nici ea nu știa încă răspunsul.

Harta împroșcată de sânge era în continuare pe masă. Nancy o lăsase acolo.

– Spune-mi totul.

Fata tremura tare, ca și cum ar fi avut febră.

– Hai, Anne, îngerul de pe umărul meu îmi spune că putem rezolva problemele vorbind, așa că vorbește.

– Omul acela de la Gestapo... a spus că e datoria mea. Că sunt specială.

Böhm. Evident că era el.

– Când? întrebă Nancy.

Anne se uită în jur de parcă se aștepta ca ofițerul în cauză să răsară dintre scaune.

– Când ți-a spus asta? Azi-noapte?

– A venit la cafenea, la câteva minute după ce ați plecat. După ce v-a dus prietenul dumneavoastră la hambar. Toți știam că îl închiriază de la madame Boutelle. Țin minte că încă mai plângeam. A fost foarte interesat când i-am spus numele meu și că vorbiserăm. A fost blând. Germanii încearcă să construiască o lume mai bună. Evreii și străinii încearcă să-i oprească. A spus că e din cauza femeilor ca dumneavoastră... Dumneavoastră i-ați forțat pe germani să facă lucrurile pe care nu voiau să le facă. Cum ar fi să dea foc la ferme. A spus că dacă dumneavoastră și oamenii dumneavoastră n-ați mai fi, ar fi pace. A spus multe lucruri. Mi-a dat chestii pe care să vi le pun în mâncare și m-a trimis după dumneavoastră.

Probabil că cineva o văzuse pe Nancy înainte să ajungă la bar. Îi trecu rapid prin minte imaginea omului care trecuse pe lângă ei pe stradă.

– A spus că o să-mi protejeze familia! Că trebuie să fiu curajoasă pentru ei! Că o să mă protejeze!

Nancy simțea cum îi fierbe ura în vene. Se vedea pe sine în fata asta.

– El nu poate să facă asta. Numai eu pot, Anne. Anne. I-ai spus ce ți-am zis despre carte? Ea dădu din cap confuză. Böhm știa deja care e cartea preferată a lui Nancy. Böhm ți-a spus să-mi zici că ai fugit de la mama ta?

Fata dădu din cap.

– Știi cum a făcut rost de informațiile astea? spuse Nancy într-un final. Mi-a torturat soțul, nazistă împuțită.

O prinse pe Anne de braț și o târî afară din autobuz. Ea încerca să opună rezistență, plângea și urla, se apuca de scaunele vechi, de marginea ușii, dar era slăbită și Nancy devenise puternică.

– Ai spus că nu o să-mi faci rău! urlă fata când Nancy o trânti pe jos, la picioarele lui Tardivat.

Acesta o ridică-n picioare și o apucă de brațul drept. Rodrigo o apucă de cel stâng.

– Asta înseamnă că amândouă suntem niște mincinoase ordinare, scuipă Nancy cuvintele.

Ce-i făcuse Böhm lui Henri de-i spusese toate secretele din trecutul ei? Familia ei, cartea ei preferată. Simți din nou căldura uscată a ascunzătorii de sub veranda din Syndey, unde citea la lumina care bătea în fâșii strălucitoare printre scândurile podelei de deasupra. Amenințarea pașilor mamei de deasupra.

Nancy își scoase pistolul din toc și i-l dădu lui Juan.

– Ți-a omorât fratele.

El scutură din cap.

– E doar un copil.

Anne se lăsă pe vine între bărbații care o țineau.

– Dă-mi drumul, îmi pare rău, îmi pare rău... N-o să mă mai vezi niciodată...

– Tardi?

– Nu pot.