Nancy ridică arma. Anne își ridică brusc capul și se uită drept în ochii lui Nancy.

– E mort! Soțul tău. Maiorul Böhm i-a spus căpitanului său că îi pare rău că nu rezistase mai mult. Fusese foarte util.

Nancy începu să apese trăgaciul și fața fetei se contorsionă într-o grimasă cumplită.

– Heil Hit...

Nancy trase de două ori. Corpul fetei zvâcni în brațele lui Tardi, iar el îi dădu drumul. Nancy își puse pistolul la loc și se duse cu pași mari spre pădure, lăsând oamenii să strângă mizeria.

Se duse direct la promontoriu și ajunse până la margine. Căzu apoi în genunchi. Îi tremurau mâinile din nou. Avea nevoie de un moment de liniște, doar un moment. Mintea ei nu voia să i-l dea. Henri era mort. Tardi avusese dreptate, Böhm mințise. Auzea gâlgâitul sângelui în gâtul lui Mateo și simțea încheietura firavă a lui Anne în strânsoarea ei. Vedea ultima privire a fetei, furia criminală din ochii ei.

Nu mai era loc de pace acum, nu pentru ea. Buckmaster și cei ca el credeau că pacea e finalul luptei, armata germană făcută pachet, francezii liberi și recunoscători. Se apropie finalul, Nancy! Era un fraier. Toți erau fraieri. Iadul ăsta nu avea final, doar alte culori și arome.

Funia pe care o folosise Denden când îi arătase cum să atârne peste stâncă era încă acolo. O funie obișnuită ca cea pe care o folosiseră germanii să facă ștreangurile pentru fermierul cu un braț și soția lui. Nancy se ridică și o apucă. Unul dintre capete era încă legat bine de copac. Erau împăcați acum. Asta era pacea. Nu raiul, nu iadul, doar un loc liniștit, în care nu trebuia să gândești sau să-ți amintești.

Nancy făcu o buclă.

Fără dragoste, fără ură. Fără derbedei, propagandă, copii plini de ură, disperați după răzbunare. Fără furie, fără vinovăție. Fără Henri.

Își legă funia în jurul mijlocului.

Probabil că arăta într-un mare fel. Instinctul e un lucru puternic. Își scoase oglinjoara din buzunar, o deschise și se uită la ea. Își șterse colțul gurii când își întâlni propria privire.

Furia și dezgustul o ridicară pe un val, iar ea îl aruncă, cadoul lui Buckmaster de la-revedere-sper-să-nu-fii-torturată-sau-înfometată-până-mori, îl aruncă peste marginea stâncii – apoi se duse după el și se aruncă în gol.

Nodul se prinse.

Picioarele pe marginea sfărâmicioasă, brațele întinse ca un scufundător, funia întinsă în jurul mijlocului. Nodul cedă puțin și Nancy sări în față doi centimetri. Asta o făcu să zâmbească. Poate o să cedeze de tot. Hai, Dumnezeule, dacă ești acolo. Sunt o țintă ușoară. Poate ea și noul ei talent pentru moarte vor dispărea în aerul proaspăt al Cantalului, iar carnea ei va hrăni pomii și păcatele îi vor putrezi.

Dar funia ținu și Nancy se uită în jos spre vale. Se gândi la Böhm. Acel zâmbet blând și ciudat care îi spunea că el e împăcat cu lumea lui. El era în Montluçon acum, în biroul lui, semna formulare. Prizonierul ăsta trebuie să moară, satul ăsta trebuie făcut scrum, oamenii ăștia trebuie bătuți până nu-i mai recunosc nici mamele lor, ăștia trebuie îndesați într-o căruță și trimiși în Germania. El nu era în iad. Cum venea asta? Ea își mută greutatea și ridică brațele în sus.

Ea era stăpâna hăului. Ea o să-i aducă iadul.

Capitolul 51

Tardivat ura ideea, firește. Primul lui impuls fu s-o consoleze, să-i arate că înțelegea prin ce trecea. Își dădea seama ce însemnase faptul că Anne îi aruncase în față vestea morții lui Henri. Când îi spusese că intențiile ei se schimbaseră, dar nu și destinația, el plecă oripilat, nu însă înainte de a-i spune că e sinucidere curată, o idioțenie, o risipă de resurse și oameni.

– Noi venim, mon colonel, spuse Rodrigo. Eu și Juan. N-o să las treaba asta nerăzbunată.

– Chiar așa! spuse Denden, lovind masa și făcând cănile murdare să zăngăne. Cana lui Anne. Asta e doar răzbunare. Răzbunare pentru Mateo, pentru soțul tău.

– Și ce dracu’ e în neregulă cu asta? întrebă Nancy, în timp ce deschidea o ladă de grenade și le dădea banduliere celor doi spanioli.

– Misiunea ta aici ar trebui să fie despre noi toți, răspunse Denden. Ai fost antrenată pentru toți cei uciși de naziști, pentru fiecare viață pe care intenționează s-o curme. Pentru asta.

René se scărpină la ureche.

– Mie nu-mi pasă de ce îi omoară, atâta timp cât naziștii mor. Eu mă bag.

Denden încercă din nou.

– Îi faci jocul, Nancy.

– Destul! Nancy îl săgetă cu privirea. Domnilor, apreciez grija voastră. Nu trebuie să veniți. Dar eu nu vreau și nu pot să las lucrurile așa. Apoi se întoarse spre Juan. Fii gata