– Pot să-mi aduc jucăriile? clipi René spre ea.

– Sigur.

– Așa! Hai, băieți. Să mai strângem niște voluntari.

Denden se uită pe fereastră la René care țopăia prin tabără.

– E dus. Știi asta, Nancy?

Nancy dădu din umeri.

– Toți suntem duși acum. Ai primit ultimele instrucțiuni de la Londra, Denden. Îi întinse notițele pe care le făcuse cu o zi înainte, în acele ore delicate în care credea că poate să-l salveze pe Henri. E notat ce le datorăm familiilor luptătorilor. Coordonate pentru posibile zone de primit provizii și locațiile în care am ascuns armament. Codurile obișnuite. Știi ce ai de făcut dacă nu mă mai întorc.

El le puse în buzunarul de la spate și se ridică încet în picioare, vânătăile lăsate de loviturile pe care le încasase cu o zi înainte făcându-l să se miște ca un moșneag.

– Știu. Dar întoarce-te, totuși.

Când plecă, Nancy își luă pernuța de satin roșu și se folosi de forfecuța de unghii ca să descoasă cusătura de la spate. Începu apoi să caute prin umplutură. Erau câteva zeci de pastiluțe, arătau ca niște perle în penumbra autobuzului. Cianură. Planul era să coasă câte una în tivul fiecărei cămăși, ca un soi de poliță de asigurare împotriva Gestapoului. Evident, nimeni de la DOS nu le spusese să se sinucidă dacă erau prinși. Pastilele erau prezentate, foarte politicos, ca o opțiune. Nu suporți tortura? Vrei ca violurile și bătăile să înceteze? Nu poți să trăiești cu rușinea că ți-ai trădat oamenii? Nu vrei să riști s-o faci? Ia remediul miraculos al doctorului Buckmaster și scapă de griji.

Se zvonea la Beaulieu că oamenii nu le luau, dar cumva faptul că aveau această opțiune făcea bătăile mai ușor de îndurat. Poate, dar știa că sinuciderea nu o să fie niciodată metoda ei, nu o s-o consoleze, indiferent ce se întâmpla. Băgă mâna în rucsac și scoase o sticluță de apă de colonie pe jumătate plină. Alt cadou din Baker Street. Deșurubă atomizatorul și aruncă pastilele înăuntru, se uită cum tabletele fatale se dizolvau și transformau acel parfum destul de scump în otravă.

Vremurile chiar se schimbau. Matroana din Montluçon fu de acord s-o ducă pe Nancy la sediu pentru doar o mie de franci și o verighetă. Vorbiră în bucătăria căsuței ei liniștite de pe o stradă lăturalnică. Nancy fu surprinsă să vadă cât de ușor renunțase la inel. Era doar un gablonz acum. Ea îl voia pe Henri, nu un cerc de aur.

– Și o hârtie, adăugă matroana.

– Ce hârtie, madame Juliette?

Nancy insistase să primească și o rochie ca parte din înțelegere, iar acum o proba, admirându-se în oglindă. Era croită într-un mod foarte isteț, lungă până în pământ, dintr-un bumbac albastru-închis, dar mângâia curbele lui Nancy. Era suficient de sugestivă fără însă să fie prea evidentă.

– Trebuie să semnați asta. Cu numele dumneavoastră real.

Nancy se întoarse de la oglindă și văzu că madame Juliette scrisese ceva pe o foaie.

– Ce e asta?

Madame Juliette se îndreptă în scaun.

– Eu plec din oraș ca să stau cu sora mea în Clermont imediat după ce terminăm ce avem de făcut. Nemții pierd. Când o să fie înfrânți, oamenii o să spună că am fost colaboratoare. Foaia asta zice că am fost o prietenă foarte bună pentru Rezistență.

Nancy se uită la ea. Elegantă și bine hrănită. Fără îndoială clienții ei îi dăduseră câteva ceva în plus de mâncare din ziua în care veniseră germanii în Montluçon. Interesant. Oamenii lui Fournier spuneau că luptătorii care veneau în tabără de la Ziua Z încoace miroseau a naftalină, iar fermierii care refuzaseră să-i ajute anul trecut acum băteau drumurile ore în șir să le ofere delicatese din recolta lor. Chiar și cu represalii, știau că nemții o să dispară. O să fie reglări de conturi.

Nancy luă un stilou și semnă în ciuda tuturor regulilor pe care încercaseră să i le fixeze în minte la Beaulieu.

– Nancy Fiocca, născută Wake, o auzi pe Juliette oftând din toți rărunchii. O să vă duc la poartă, spuse ea. Nici una dintre fetele mele nu lucrează în seara asta, dar nu sunt singura matroană din oraș, madame. S-ar putea să mai fie fete care să-i distreze pe ofițeri.

– Ghinionul lor, răspunse Nancy și-i înapoie stiloul.

O lăsa pe madame Juliette să fugă, dar asta nu însemna că fiecare colaborator din oraș va fi tratat cu blândețe.

– Ați primit foaia. Duceți-mă acolo.

Capitolul 52

Juliette o conduse pe ușa principală și apoi pe o stradă laterală. Sediul Gestapo, aflat într-un fost hotel, avea fața spre piața aglomerată de lângă gară și, în fiecare zi, oamenii din Montluçon puteau vedea ofițerii în uniformele lor SS, cu