mare razie avea să aibă loc o lună mai târziu la Nijne-Cirskaia, unde cazacii îi denunţaseră pe agenţii NKVD Poliţiei Secrete Militare Germane. Aproximativ 400 de gardieni de lagăr au fost executaţi, din care 300 erau ucraineni.

Grossman a urmărit escortarea prizonierilor de război germani.

Unii aveau pături zdrenţuite pe umeri în loc de mantale. Sfoara sau sârma servea drept curea de pantaloni, “în această stepă întinsă, mohorâtă şi fără vegetaţie, puteai să-i vezi de la mare depărtare. Trec pe lângă noi în coloane de câte două-trei sute de oameni şi în grupuri mai mici de câte douăzeci până la cincizeci. O coloană, lungă de câţiva kilometri, înainta încet, reproducând exact fiecare cotitură sau întoarcere a drumului. Unii germani vorbesc un pic ruseşte. «Nu vrem război», spuneau cu glas tare. „Vrem acasă. La dracu' cu Hitler!”

Gardienii lor observau sarcastic: «Acum când tancurile noastre i-au izolat, sunt gata să strige că nu vor război; dar înainte acest gând nici nu le trecea prin cap».” Prizonierii au fost trecuţi Volga în barje trase de remorchere. “Stau îngrămădiţi pe punte, îmbrăcaţi în mantale cenuşii zdrenţuite.” Un marinar care îi privea a observat cu satisfacţie neîndurătoare: “Acum văd şi ei cum arată Volga.”

La Abganerovo, infanteria sovietică a descoperit că nodul feroviar era blocat de vagoane de marfă abandonate, care, după marcaje, fuseseră luate din ţările Europei ocupate. Motociclete de provenienţă franceză, belgiană şi poloneză erau părăsite acolo, toate fiind inscripţionate cu vulturul negru şi svastica celui de-al Treilea Reich.

Pentru ruşi, vagoanele pline cu provizii au fost un dar neaşteptat de Crăciun. Sentimentul de a priva puternica Armată Germană de bunurile dobândite pe căi necinstite era de două ori mai plăcut, însă se mai ridicau totuşi vechile probleme ale alcoolismului semicronic.

Comandantul, locţiitorul comandantului şi optsprezece ostaşi ai unei companii de pe flancul sudic au fost victimele unei mari cantităţi de antigel german capturate. Trei au murit, iar ceilalţi şaptesprezece se aflau “în stare gravă într-un spital de campanie”. Pe flancul nordic, un ofiţer rus capturat i-a spus prinţului Dohna că atunci când ostaşii din batalionul său, pe jumătate morţi de foame din cauza lipsei de raţii, au capturat un depozit românesc de campanie, 150 de oameni au murit “din cauza consumului excesiv”.

Între timp, la Stalingrad, Armata 62 s-a trezit într-o situaţie ciudată. Deşi se afla în noua încercuire a Armatei 6, a rămas izolată de malul de est al Volgăi, lipsită de provizii şi cu răniţii neevacuaţi. De fiecare dată când o ambarcaţiune se hazarda să treacă printre sloiurile periculoase, artileria germană deschidea focul. Cu toate acestea, atmosfera s-a schimbat când atacatorii au devenit asediaţi.

Soldaţilor Armatei 62 nu le venea încă să creadă că intervenise un moment de cotitură. Ostaşii ruşi, fără nici o perspectivă să mai primească vreo provizie de tutun până când Volga nu îngheţa complet, cântau ca să nu se mai gândească la ţigări. Germanii îi ascultau din buncărele lor fără însă a mai profera insulte.

Obsesia lui Hitler

 

Sarcina informării Führer-ului în legătură cu marea pătrundere sovietică din 19 noiembrie i-a revenit şefului de stat-major al armatei, generalul Zeitzler, care rămăsese în Prusia Orientală. Hitler se afla la Berghof, mai sus de Berchtesgaden, unde primise şi vestea referitoare la acordul lui Stalin pentru pactul germano-sovietic din august 1939. Cu acel prilej, dăduse cu pumnul în masă în semn de triumf, spre surprinderea doamnelor din suita sa. “I-am prins!”, strigase el atunci, sărind în picioare. De data aceasta, reacţia sa pare să fi fost una de furie.

Jurnalul de război al Comandamentului Suprem al Wehrmacht-ului se referă, cu vădită lipsă de sinceritate, la “veştile alarmante cu privire la ofensiva rusă, aşteptată de mult timp de Führer”. Reacţia lui Hitler la contraatacul eşuat executat în acea zi de Corpul 48 tancuri este şi mai elocventă. Deoarece ordinele sale nu reuşiseră să evite colapsul românilor, Hitler avea nevoie de un țap ispăşitor dispunând astfel arestarea generalului Heim.

Hitler a recunoscut, cu toate că nu deschis, că întreaga poziţie germană din sudul Rusiei era acum ameninţată, în a doua zi a ofensivei, i-a ordonat feldmareşalului von Manstein să se reîntoarcă din sud la Vitebsk pentru a forma noul Grup de Armate Don. Manstein era cel mai admirat strateg al Wehrmacht-ului şi lucrase cu succes Cu forţele române în Crimeea.

În absenţa fizică a Führer-ului, Comandamentul Suprem al Wehrmacht-ului era paralizat. Pe 21 noiembrie, ziua în care Paulus şi Schmidt îşi abandonaseră Cartierele Generale la Golubinski, atunci când acestea erau ameninţate de o coloană de tancuri sovietice, primul aghiotant al lui Hitler, generalul Schmundt, era preocupat de “modificările la uniformele ofiţerilor şi ale oficialilor Wehrmacht”.

Paulus a aflat de ordinul Führer-ului ca Armata 6 să rămână cu fermitate pe poziţii în ciuda primejdiei unei “încercuiri temporare” când a sosit la Nijne-Cirskaia. Lui Paulus i s-a spus să ia sub comanda sa toate trupele lui Hoth de la sud de Stalingrad şi ce mai rămăsese din Corpul 6 armată român. Partea-cheie a ordinului era: “Menţineţi deschise căile ferate cât mai mult posibil. Urmează ordine cu privire la reaprovizionare pe calea aerului.” Paulus, căruia instinctul îi spunea să ia în considerare retragerea de pe Volga pentru a face joncţiunea cu restul Grupului de Armate B, ezita să dea curs acestui ordin, încercând să evalueze corect situaţia generală.

Se deplasase cu avionul la Nijne-Cirskaia pentru că aici Cartierul său General, care se pregătea pentru iarnă, avea linii de comunicaţii sigure cu Grupul de Armate B şi cu Wolfsschanze de lângă Rastenburg. Hitler, auzind de sosirea lui, a bănuit însă că vroia să scape de ruşi. I-a ordonat să se reîntoarcă imediat pentru a se alătura celorlalţi membri ai statului său major de la Gumrak, din interiorul încercuirii. Când generalul Hoth a sosit devreme a doua zi dimineaţă, pe 22 noiembrie, l-a găsit pe Paulus furios şi neliniştit din cauza insinuării lui Hitler că şi-ar fi abandonat oamenii. Şeful de stat-major al lui Paulus, generalul Schmidt, vorbea la telefon cu generalul Martin Fiebig, comandantul Corpului 8 aerian. Schmidt a accentuat faptul că Armata 6 avea nevoie urgentă de carburanţi şi de muniţie pentru a ieşi din încercuire,