Ce se tăia se arunca în găleţi. Podeaua din jurul mesei de operaţii era alunecoasă din cauza sângelui, deşi era spălată din când în când în grabă. Un amestec de mirosuri grele acoperea orice urmă de fenol folosit în spitalele de campanie. “Linia de producţie” chirurgicală funcţiona continuu.

Trupele lăsate pe malul vestic al Donului se întrebau dacă aveau sa scape. “Drept înainte către Don”, scria un ofiţer de artilerie în jurnalul său. “Va ieşi oare bine? Vom reuşi să scăpăm din marea pungă? Mai stă podul în picioare? Ore de încordare şi nelinişte.

Secţii de apărare la stânga şi la dreapta parcursului. Adesea drumul însuşi este o linie a frontului, în sfârşit Donul! Podul intact. Ni se ia o greutate de pe inimă! Ne ocupăm poziţiile de tragere. Ruşii avansează deja. Cavaleria a trecut Donul pe la sudul nostru.”

“Câteva tancuri au fost aruncate în aer”, a relatat un caporal mai târziu, “pentru că nu am primit carburant la timp.” Divizia 14 tancuri mai avea doar douăzeci şi patru de tancuri care puteau fi reparate, aşa că servanţii rămaşi au fost reorganizaţi într-o companie de infanterie, înarmaţi cu carabine şi pistoale automate. Ofiţerii superiori erau în pragul disperării. Pe 25 noiembrie, dimineaţa devreme, prinţul Dohna-Schlobitten, ofiţerul de informaţii al Corpului 14 tancuri, a surprins o discuţie între generalul Hube şi şeful său de stat-major, colonelul Thunert, în care s-au folosit expresii precum “în ultimă instanţă” şi “un glonţ în cap”.

Temperatura a scăzut dramatic. Pământul era tare ca piatra, ceea ce însemna o rată crescută a pierderilor din cauza focului de mortiere, dar nu pământul îngheţat, ci apa îngheţată a îngreunat retragerea, îngheţul puternic însemna că Donul va fi uşor de trecut pentru inamic. Noaptea următoare, infanteria sovietică a reuşit să treacă Donul lângă Peskovatka. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pacienţii din spitalul de campanie s-au trezit în zgomot de mortiere şi de foc de mitralieră. “Toţi alergau de colo-colo ca nişte găini fără cap”, relata subofiţerul bolnav de icter de la baza de reparaţii, care supravieţuise în acea noapte sub cerul liber, negăsindu-i-se un loc în spitalul de campanie. “Pe drum erau şiruri de vehicule, unul în spatele celuilalt, în timp ce bombele de mortiere cădeau în jurul lor.

Ici şi colo, câte un vehicul era lovit şi se făcea scrum. Răniţii grav nu puteau fi transportaţi, din lipsă de camioane. O companie adunată în grabă din soldaţi din mai multe unităţi a reuşit să respingă inamicul exact înainte ca acesta să ajungă la spitalul de campanie.”

În acea seară, personalul Cartierului General al Corpului 14 tancuri a primit ordinul de a distruge “toate articolele de echipament, dosare şi vehicule care nu erau absolut necesare”. Urmau să se retragă peste Don spre Stalingrad. A doua zi, 26 noiembrie, Divizia 16 tancuri şi o parte a Diviziei 44 infanterie au fost printre ultimele unităţi ale Armatei 6 rămase la vest de Don. În acea noapte au trecut podul de la Lucinski spre Stalingrad. Pentru Divizia 16 tancuri, acesta era “exact acelaşi pod pe care l-am trecut cu douăsprezece săptămâni în urmă pentru primul nostru atac asupra oraşului de pe Volga”.

O companie de infanterie mecanizată din Regimentul 64 infanterie mecanizată a acoperit retragerea sub comanda locotenentului von Mutius. Misiunea ei era să apere podul, permiţându-le să treacă celor rătăciţi de unitate până la ora 3.30, când podul de pe Don, lung de trei sute de metri, trebuia aruncat în aer. La ora 3.10, tânărul şi înflăcăratul Mutius a recunoscut faţă de sergentul-major al companiei sale, Oberfeldwebel Wallrawe, că era “foarte mândru” să fie “ultimul ofiţer al Wehrmacht-ului care trecea podul acesta”.

Wallrawe nu a făcut nici un comentariu. Douăzeci de minute mai târziu, după ce infanteria mecanizată se afla de partea cealaltă, pe malul de est al Donului, geniştii au aruncat podul în aer. Armata 6 era acum izolată între Don şi Volga.

Triumful nu a îmblânzit atitudinea ostaşilor Armatei Roşii faţă de inamic. “Mă simt mult mai bine pentru că am început să-i distrugem pe germani”, scria un ostaş soţiei sale pe 26 noiembrie.

“Acesta a fost momentul în care am început să batem şerpii.

Capturăm o grămadă. De-abia dacă avem timp să-i transferăm în lagăre de prizonieri, încep acum şi ei să plătească pentru sângele nostru, pentru lacrimile poporului nostru, pentru insulte şi pentru jafuri. Am primit uniforma de iarnă, aşa că nu te îngrijora din cauza mea. Lucrurile merg bine aici. Voi fi curând acasă, după victorie, îţi trimit 500 de ruble.” Cei internaţi în spital, aflaţi în convalescenţă, regretau amarnic că nu participau la bătălie. “Luptele sunt înverşunate şi merg bine acum”, scria un ostaş rus soţiei sale, “iar eu zac aici şi pierd toate acestea.”

Au fost o mulţime de alegaţii sovietice în legătură cu atrocităţile germane, care sunt greu de evaluat. Unele, fără îndoială, au fost exagerări sau invenţii folosite de propagandă, altele au fost însă adevărate. Trupele sovietice au întâlnit în înaintarea lor femei, copii şi bătrâni care fugiseră din casele lor de armata germană, cu puţinele lucruri care le mai rămăseseră îngrămădite pe săniuţe. Multora li se furaseră hainele de iarnă. Vasili Grossman a raportat lucruri similare din axa sudică a înaintării. El a povestit cum ostaşii Armatei Roşii, percheziţionând prizonierii, s-au înfuriat găsind asupra multora dintre ei o pradă vrednică de milă provenind din casele ţăranilor: “basmalele şi cerceii unor bătrâne, rufărie şi fuste, scutece şi bluze viu colorate de fetiţă. Un soldat avea asupra lui douăzeci şi două de perechi de ciorapi”. Civili supţi de foame, numai piele şi os, au descris suferinţele îndurate sub ocupaţia germană. Toată averea fiecare vacă, fiecare găină, fiecare sac de grâu - le fusese luată.

Bătrânii au fost bătuţi crunt pentru a spune unde îşi ascunseseră grânele. Gospodăriile au fost incendiate, numeroşi civili au fost trimişi la muncă forţată, cei rămaşi fiind lăsaţi să moară de foame sau să îngheţe. Mici grupuri de ostaşi ruşi, în special când erau beţi, se răzbunau pe germanii care le cădeau în mână. Între timp, formaţiunile NKVD năvăleau în satele eliberate, unde au arestat 450 de colaboraţionişti. Cea mai