cădea peste stepă, biciuindu-le obrajii, mulţi soldaţi ridicându-şi gulerele ca să se apere de vânt, căci, în ciuda lecţiei dure din anul anterior, nu se primiseră încă uniformele de iarnă. Căile de retragere erau pline de arme aruncate, de căşti şi echipament. Majoritatea soldaţilor români nu aveau decât uniformele lor maro. În retragere, îşi aruncaseră căştile de oţel. Cei mai norocoşi, în special ofiţerii, aveau căciuli din blană de oaie. Vehiculele distruse şi arse au fost date la o parte din drum sau au fost aruncate peste taluz. Într-un loc, au întâlnit un tun de antiaeriană cu ţeava explodată, care se ondulase şi se răsucise ca o floare exotică, în apropierea podurilor peste Don, erau blocaje de circulaţie din care camioane, maşini de comandament, agenţi de legătură pe motociclete încercau cu disperare să iasă, printre căruţele şi tunurile trase de cai epuizaţi şi subnutriţi. Din când în când, se instala panica la auzul strigătului “Tancuri ruseşti!” Corpul 16 tancuri sovietic ataca în adâncimea apărării Diviziei 76 infanterie către Vertiaci, ameninţând să izoleze unităţile germane rămase la vest de Don.

Scene oribile au avut loc în apropierea podului de la Akimovski, soldaţii ţipând, înghiontindu-se şi chiar bătându-se ca să poată trece podul pe malul de est. Cei slăbiţi şi răniţii au fost călcaţi în picioare.

Uneori, ofiţerii se ameninţau între ei pentru ca oamenii fiecăruia să poată trece înaintea celorlalţi podul. Nici măcar detaşamentul de poliţie militară, înarmat cu pistoale automate, nu a reuşit să restabilească o aparenţă de ordine. Numeroşi soldaţi, pentru a evita haosul şi înghesuiala, au încercat să treacă pe jos Donul îngheţat.

Gheaţa era groasă şi tare lângă maluri, dar în mijloc erau locuri unde era mai subţire. Cei care au căzut în copci au murit. Nimănui nu i-a trecut prin gând să le sară în ajutor. Majoritatea s-au gândit la Berezina.

Uneori, pe aceste căi de retragere, câte un ofiţer tot atât de nebărbierit ca şi oamenii din preajma sa hotăra că este de datoria lor să pună capăt dezintegrării, îşi scotea pistolul ca să adune câţiva soldaţi rătăciţi de unitate, apoi, folosindu-i ca nucleu, îi obliga pe ceilalţi să se adune în jurul lui. Armamentul greu şi servanţii tunurilor au fost şi ei strânşi cu forţa pentru a forma o grupare improvizată de luptă. Forţa astfel înjghebată, mai mult sau mai puţin sub constrângere, a ocupat poziţii şi a aşteptat ca tancurile sau cavaleria sovietică să apară din ceaţa îngheţată.

Peste Don, pe malul de est, satele erau pline de soldaţi germani rătăciţi de diviziile lor, toţi căutând de mâncare şi un adăpost împotriva gerului muşcător. Românii epuizaţi şi pe jumătate morţi de foame, care erau în retragere de mai mult de o săptămână, au avut parte de puţină compasiune din partea aliaţilor lor. “Numeroşi români”, observa un ofiţer, “au fost nevoiţi să rămână sub cerul liber.” Pe căile de retragere se aflau şi depozitele de aprovizionare, dar aceasta nu a făcut decât să sporească haosul. Un ofiţer de tancuri a descris ulterior haosul de la Peskovatka, “mai ales comportamentul frenetic şi nervos al unei unităţi de artilerie antiaeriană Luftwaffe”, care a aruncat în aer, a ars şi a distrus “cu sălbăticie” magaziile şi mijloacele de transport. Soldaţii ce treceau pe acolo prădau orice depozit de campanie întâlnit. Din munţii de conserve, îşi umpleau rucsacurile şi buzunarele până la refuz. Se pare că nimeni nu avea deschizătoare de conserve, aşa că au folosit, pentru rapiditate, baionetele, neştiind adesea ce conţineau cutiile. Dacă găseau o cutie cu boabe de cafea, le puneau în casca de oţel şi le zdrobeau cu mânerul baionetei. Atunci când soldaţii, care nu primiseră nici un fel de haine de iarnă, vedeau unităţile de aprovizionare aruncând în foc echipament nou, se repezeau să scoată din flăcări uniformele pentru a le îmbrăca, între timp, oficiile poştale de campanie ardeau scrisori şi pachete, în multe dintre acestea aflându-se mâncare trimisă de acasă.

Scene mult mai îngrozitoare se petreceau în spitalele de campanie. “Aici totul este ticsit”, relata un subofiţer de la o bază de reparaţii din Peskovatka, suferind grav de icter. “Cei răniţi uşor şi bolnavii erau nevoiţi să-şi găsească singuri adăpost.” El însuşi a trebuit să petreacă noaptea în zăpadă. Alţii sufereau şi mai mult. În noroiul îngheţat din curtea spitalului erau parcate camioane pline de soldaţi cu membre amputate sau capete bandajate. Şoferii dispăruseră şi cadavrele nu fuseseră scoase dintre răniţi. Nimeni nu le-a oferit celor în viaţă ceva de mâncare sau de băut. Sanitarii şi medicii erau prea ocupaţi, iar soldaţii care treceau prin curte ignorau strigătele lor de ajutor. Bolnavii prefăcuţi sau răniţii care se puteau deplasa şi încercau să se interneze în spitalul de campanie erau dirijaţi către un subofiţer însărcinat cu adunarea celor care se rătăciseră de unităţile lor pentru a-i regrupa în companiile nou înjghebate. Celor care suferiseră degerături, dacă acestea nu erau foarte grave, li se dădeau un unguent şi bandaje, apoi erau trimişi din nou pe front.

In interior, pacienţii moţăiau apatici. Aerul era greu şi umed, dar cel puţin era cald. Sanitarii scoteau bandajele cu care veniseră răniţii, multe dintre ele colcăind de păduchi cenuşii, le curăţau rănile, le făceau injecţii antitetanice şi îi rebandajau. Şansele de supravieţuire ale unui om depindeau mai ales de tipul şi locul leziunii. Proiectilul - fie schijă, fragment de grenadă sau glonţ - conta mai puţin decât locul prin care intrase. Triajul era simplu. Cei cu răni serioase la cap sau la stomac erau lăsaţi să moară, pentru că o operaţie pentru astfel de leziuni solicita o echipă chirurgicală între nouăzeci de minute şi două ore şi doar un pacient din doi supravieţuia. Prioritari erau răniţii care se ţineau pe picioare. Aceştia puteau fi trimişi înapoi pe front. Tărgile ocupau prea mult loc şi necesitau prea multă mână de lucru. Rănile grave la nivelul membrelor se rezolvau cu repeziciune. Chirurgii, cu şorţuri de cauciuc, cu scalpele şi ferăstraie, lucrând doi câte doi, amputau mâini şi picioare, pacientul fiind imobilizat de doi sanitari. Eterul se folosea cu economie pentru ca rezerva să ţină mai mult timp.