pe partea cealaltă a Donului. Pe la mijlocul dimineţii, infanteria sovietică a intrat în oraş. Străzile erau pline de soldaţi români rătăciţi de unităţile lor. Nu a durat mult şi puţinul armament greu al batalionului adunat în grabă a rămas fără muniţie şi a fost scos din funcţiune, deşi printre conductorii-mecanici nu s-au înregistrat multe pierderi. După ce şi-au aruncat în aer atelierele, s-au retras din oraş, s-au urcat în camioane şi au plecat pentru a-şi regăsi divizia în Stalingrad. Calea era liberă pentru întâlnirea de a doua zi a corpurilor 4 şi 26 tancuri, ce înaintau dinspre flancul de nord, cu Corpul 4 mecanizat al lui Volski, ce venea de la sud de Stalingrad.

Ghidaţi de semnalele de recunoaştere verzi trase la diferite intervale în aer, unităţile înaintate ruseşti s-au întâlnit în mijlocul stepei, lângă Sovieţski, cu îmbrăţişări călduroase, o scenă ce a fost repetată ulterior pentru propaganda sovietică în faţa camerelor de luat vederi şi transmisă la jurnalele de actualităţi. Schimburile de vodcă şi cârnaţi între servanţii tancurilor, deşi mult mai autentice, au fost tăiate la montaj.

Vestea s-a răspândit cu repeziciune printre germani: “Suntem încercuiţi!” în acea duminică de 22 noiembrie, protestanţii sărbătoreau Ziua Morţilor. “O Zi a Morţilor sumbră în 1942”, scria Kurt Reuber, un preot acum medic în Divizia 16 tancuri, “îngrijorare, teamă şi oroare.” Vestea nu i-a îngrijorat însă pe mulţi. Încercuiri se mai realizaseră şi în iarna precedentă şi fuseseră sparte, dar ofiţerii mai bine informaţi, reflectând mai bine, şi-au dat seama că e data aceasta nu mai existau rezerve care să le vină în ajutor rapid sa-i salveze. “Ne-am dat foarte bine seama în ce primejdie ne aflam”, îşi aminteşte Freytag Loringhoven, “izolaţi atât de adânc in Rusia, la marginea Asiei.”

La şaizeci şi cinci de kilometri către vest, ceda şi ultimul cuib român de rezistenţă, cu toate că în primele ore ale dimineţii, generalul Lascăr respinsese cererea de a se preda formulată de ruşi.

“Vom continua să luptăm fără nici un gând de capitulare”, a spus el, dar trupele sale, deşi rezistau cu curaj, rămăseseră fără provizii şi fără muniţie.

Trecerea Donului de către sovietici la Kalaci a pus Corpul U armată de la nord într-un real pericol. Acesta dusese deja o luptă defensivă pe aproape trei părţi în mijlocul incertitudinii şi al haosului, la care se adăugau şi zvonurile. Starea de confuzie transpare din fragmentele unui jurnal găsit pe trupul unui ofiţer de artilerie german:

20.11. [...] se va opri oare ofensiva?!! Schimbare de poziţie către nord. Nu ne-a mai rămas decât un tun. Toate celelalte nu mai funcţionează.

Sâmbătă, 21.11. [...] Tancuri inamice devreme [...]. Schimbare de poziţie în spate. Ruşii sunt foarte aproape. Infanteria noastră (motociclişti şi genişti) s-a apropiat pentru mai multă protecţie. Azi au mai trecut pe lângă noi şi mai mulţi români fără să se oprească.

Ieşim din luptă. Suntem deja sub presiunea ruşilor din două părţi.

Noi poziţii de tragere. Doar pentru scurt timp, apoi altă schimbare de poziţie mai în spate. Construit un buncăr.

Duminică, 22.11. Alarmă la ora 3.30. Ni se ordonă să ieşim ca infanterie! Ruşii se apropie. Românii se retrag. Nu putem păstra această poziţie cu propriile noastre forţe. Aşteptăm cu nerăbdare un alt ordin pentru a ne schimba poziţia.

În cursul acestei retrageri, diviziile germane de infanterie s-au trezit antrenate într-o luptă deschisă, respingând atacurile de cavalerie “de parcă eram în 1870”, aşa cum spunea un ofiţer. Problema lor cea mai mare era transportul, mai ales din cauza lipsei cailor. In unele cazuri, soluţia adoptată a fost brutal de simplă. Un subofiţer lua câţiva prizonieri de război ruşi pe trei sferturi morţi de foame şi folosea ca animale de tracţiune. “Când a început retragerea pe 20 noiembrie”, raporta un prizonier de război rus, “am fost înhămaţi în joc de cai la furgoanele încărcate cu muniţie şi hrană. Prizonierii care nu erau în stare să tragă furgoanele atât de repede cât dorea sergentul-major erau împuşcaţi pe loc. Am fost forţaţi să tragem în felul acesta furgoanele timp de patru zile, aproape fără nici un pic de odihnă. La lagărul de la Vertiaci, un teren îngrădit cu sârmă ghimpată fără nici un adăpost, germanii i-au ales pe prizonierii care păreau mai sănătoşi şi i-au luat cu ei.” Cei rămaşi, cei mai bolnavi, au fost lăsaţi acolo să moară de foame şi să îngheţe în zăpadă. “Doar doi din nouăzeci şi opt mai erau în viaţă” atunci când au fost descoperiţi de o unitate înaintată a Armatei 65. Au fost chemaţi fotografi pentru a imortaliza această scenă de groază. Pozele au fost reproduse în presă, iar guvernul sovietic a acuzat formal comandamentul german de crime de război.

Divizia 376 infanterie era cea mai expusă atacului rusesc, care era “extraordinar de rapid”, potrivit comandantului ei, generalul Edler von Daniels. Divizia, redusă la 4 200 de oameni, blocată pe malul de vest al Donului ca parte a Corpului 11 armată, s-a retras în direcţia sud-est, pe 22 noiembrie. Două zile mai târziu, dimineaţa devreme, divizia a trecut Donul pe podul de la Vertiaci.

Între timp, regimentul de tancuri al Diviziei 16 tancuri înaintase, reuşind să treacă Donul în noaptea de 22 noiembrie pentru a sprijini Corpul 11. În drum, a trecut pe lângă atelierul de reparaţii de la Peskovatka, de unde a luat câteva tancuri noi şi altele reparate. Din poziţia sa din sudul capului de pod german din Cotul Donului, regimentul german de tancuri a încercat, pe 23 noiembrie, un contraatac în direcţia Suceanov, prin ceaţa groasă, dar a fost atras în ambuscadă de infanteria sovietică, în costume albe de camuflaj, înarmată cu Puşti antitanc. Din cauza forţei inamicului şi a acutei lipse de carburanţi, Divizia 16 tancuri a fost nevoită să se retragă. A ocupat poziţii gata să acopere retragerea, dar comunicaţiile erau atât de proaste, încât ordinele trebuiau transmise printr-un agent de legătură pe Motocicletă.

Retragerea germană spre est, peste Don, înapoi spre Stalingrad şi departe de grosul trupelor Wehrmacht-ului, a fost din multe puncte de vedere mai dificilă decât cea din faţa Moscovei, din luna decembrie a anului anterior. Zăpada fină, tare şi uscată,