optimistă. La ora 7.40, “o descriere a situaţiei nu foarte favorabilă” a fost transmisă Grupului de Armate B. Paulus şi Schmidt, care considerau în continuare atacurile Corpului 3 cavalerie gardă asupra flancului stâng al lui Strecker ca fiind principala ameninţare, credeau în mod evident că forţele lor aduse din vestul Stalingradului aveau să schimbe radical situaţia.

În cursul acelei dimineţi, Paulus şi Schmidt au primit o serie de duşuri reci. Deşi diferite, mai multe semnale conduceau la aceeaşi concluzie. Grupul de Armate B i-a avertizat că flancul sudic al Armatei 6 era acum ameninţat din ambele părţi. A fost primit un raport că o mare coloană blindată (de fapt Corpul 4 tancuri al lui Kravcenko) se afla la mai puţin de treizeci de kilometri la vest.

Aceasta se îndrepta către şoseaua Don, mândria unităţilor militare de geniu germane de pe malul de vest, care lega majoritatea podurilor de pe această porţiune vitală a fluviului. Armata 6 nu avea în acea zonă trupe capabile să facă faţă ameninţării. Pentru a îngreuna şi mai mult lucrurile, numeroase baze de reparaţii şi depozite de aprovizionare au rămas descoperite. Paulus şi Schmidt şi-au dat seama în sfârşit că inamicul urmărea să realizeze o încercuire totala. Atacurile sovietice încrucişate, atât de la nord-vest, cât şi de la sud-est, ţinteau aproape sigur Kalaciul şi podul acestuia.

Dezastruoasele reacţii germane la Operaţiunea Uranus îşi avea sorgintea nu doar în credinţa lui Hitler că ruşii nu aveau rezerve, ci si în presupunerile arogante ale majorităţii generalilor. “Paulus şi Schmidt se aşteptaseră la un atac”, explica un ofiţer din Statul-Major al Armatei 6, “dar nu la un astfel de atac. Era prima dată când ruşii foloseau tancurile ca şi noi.” Chiar şi Richthofen recunoştea implicit acest lucru atunci când scria despre ofensiva duşmanului că era “pentru el o pătrundere uimitor de reuşită”. Feldmareşalul von Manstein, pe de altă parte, a realizat (poate datorită unei înţelegeri ulterioare a evenimentului) că Statul-Major al Armatei 6 a fost mult prea lent în reacţie şi extrem de neglijent în neputinţa lui de a prevedea că şi Kalaciul era ameninţat - singurul loc de trecere a Donului printre cele două pătrunderi.

Curând după miezul zilei, majoritatea personalului Cartierului General al lui Paulus a fost trimis la nodul de cale ferată de la Gumrak, la circa treisprezece kilometri de Stalingrad, pentru a fi în apropierea grosului Armatei 6. Între timp, Paulus şi Schmidt au plecat cu două avioane uşoare Fieseler Storch la Nijne-Cirskaia, unde li s-a alăturat generalul Hoth, a doua zi, pentru o şedinţă operativă.

La Golubinski, au lăsat în urmă coloanele de fum ce se ridicau în aerul îngheţat de la dosarele, magaziile şi de la un avion de cercetare neutilizabil de pe pistă cărora li se dăduse foc. Plecând în mare grabă, au pierdut şi “hotărârea Führer-ului” retransmisă de Grupul de Armate B la ora 15.25. Aceasta începea cu cuvintele:

“Armata 6 să rămână ferm pe poziţie în ciuda pericolului unei încercuiri temporare.”

Existau însă slabe speranţe de a menţine poziţiile în după-amiaza zilei de 21 noiembrie. Acumularea mai multor amânări ordonate regimentului de tancuri al Diviziei 16 tancuri permisese formarea unei breşe între Corpul 11 armată al lui Strecker şi diferitele grupuri ce încercau să formeze o nouă linie de apărare. Această breşă a fost rapid exploatată de Corpul 3 cavalerie gardă şi de Corpul 4 mecanizat sovietice. Diviziile lui Strecker, din ce în ce mai ameninţate şi de la nord şi nord-est, nu aveau altă soluţie decât să înceapă să se retragă către Don. Planul iniţial, neluat în considerare, de a trimite regimentele de tancuri ale Armatei 6 către vest s-a dovedit acum a fi fost un efort de diversiune primejdios.

Kalaci, principalul obiectiv al celor trei corpuri de tancuri sovietice, a fost cel mai vulnerabil punct. Nu exista o apărare organizată doar o adunătură pestriţă de subunităţi, în special trupe de aprovizionare şi de reparaţii, un mic detaşament de poliţie militară şi o baterie antiaeriană a Luftwaffe.

Compania de transport şi atelierul Diviziei 16 tancuri se stabiliseră la Kalaci pe timpul iernii. “Primele veşti despre schimbarea situaţiei” nu le-au sosit înainte de ora 10, pe 21 noiembrie. Au auzit apoi că coloanele de tancuri sovietice care pătrunseseră printre români pe la nord-vest avansau acum spre Don, către sectorul lor. Pe la ora 17, au aflat despre pătrunderea de la sud de Stalingrad. Şi nu ştiau nici că unitatea mecanizată a lui Volski, în ciuda ezitărilor care îl scoseseră din sărite pe Eremenko, se apropia de fostul Cartier General al Armatei 4 tancuri, aflat la cincizeci de kilometri sud-est de ei.

Apărarea de la Kalaci nu era doar nepotrivită pentru misiune, ci şi prost organizată. Pe malul de vest, pe înălţimile de deasupra Donului, erau patru amplasamente de baterii antiaeriene Luftwaffe şi alte două tunuri antiaeriene pe malul de est. Pentru securitatea imediată a podului fusese afectat doar un grup de douăzeci şi cinci de oameni din Organizaţia Todt, în timp ce batalionul înjghebat din trupe de servicii a rămas în oraş pe malul de est.

Generalul-maior Rodin, comandantul Corpului 26 tancuri, i-a încredinţat sarcina cuceririi podului de la Kalaci locotenent-colonelului Filippov, comandantul Brigăzii 19 tancuri. Părăsind Ostrovul la miezul nopţii, coloana lui Filippov a avansat către est spre Kalaci la primele ore ale dimineţii de 22 noiembrie. La ora 6.15, două tancuri germane capturate şi un vehicul de cercetare, cu luminile aprinse pentru a înlătura orice suspiciune, s-au îndreptat către podul temporar peste Don şi au deschis focul împotriva subunităţii de pază. Alte şaisprezece tancuri sovietice au fost înfundate în vegetaţia deasa de pe înălţimile de deasupra râului pentru camuflaj. Acesta era punctul din care tancurile germane priviseră către oraş în ziua de 2 august.

Mai multe tancuri sovietice erau în flăcări, dar cutezanţa lui Filippov a fost răsplătită. Detaşamentul care păzea podul a fost respins, putând astfel să treacă suficiente tancuri T-34 care să Dejoace încercările de a arunca podul în aer. Pe înălţimile Donului, au apărut infanteria motorizată rusă, apoi un alt grup de tancuri. Au urmat două atacuri, sprijinite de artilerie şi obuziere de pe înălţimile de