Regimentul 6 de cavalerie român era tot ce mai rămăsese între lovitura executată în sud de trupele de tancuri şi Don.

Succesul atacului lui Leyser sugerează că, dacă Paulus ar fi stabilit înaintea ofensivei o puternică rezervă mobilă, el ar fi putut lovi cu ea la sud, pe o distanţă ceva mai mare de douăzeci şi cinci de kilometri, şi ar fi zdrobit cu uşurinţă braţul inferior al încercuirii.

A doua zi, ar fi putut să o trimită către nord-vest în direcţia Kalaci pentru a întâmpina principala ameninţare a ofensivei de la nord. Dar Volski se afla deja pe aproape toate listele negre. Chiar înaintea atacului, îi trimisese o scrisoare lui Stalin “în calitate de comunist cinstit”, avertizându-l că ofensiva va eşua. Jukov şi Vasilevski au fost nevoiţi să se întoarcă cu avionul la Moscova, pe 17 noiembrie. După ce le-a ascultat argumentele, Stalin i-a telefonat la Kremlin lui Volski. Acesta şi-a retractat scrisoarea, în mod ciudat, Stalin a rămas impasibil. Nu poate fi exclusă posibilitatea ca aceasta să fi fost o măsură de precauţie pe care Stalin putea să o folosească împotriva lui Jukov şi a lui Vasilevski în cazul în care Operaţiunea Uranus ar fi eşuat. Aceasta ar fi presupus o apreciere clară a adevăratului pericol, ceea ce nu a făcut nici Paulus, nici Schmidt.

În acea dimineaţă de vineri, 20 noiembrie, cam pe la ora la care au început bombardamentele la sud de Stalingrad, Corpul 4 tancuri al lui Kravcenko, la o adâncime de aproape 40 de kilometri în spatele Corpului 11 al lui Strecker, a schimbat direcţia înaintării către sud-est. Corpul 3 cavalerie gardă executa o întoarcere pentru a ataca din spate Corpul 11. Strecker încerca să stabilească o linie de apărare la sud de Cotul Donului pentru a proteja această breşă din spatele întregii armate. Grosul corpului său se afla faţă în faţă cu Armata 65 sovietică la nord, care menţinea presiunea cu atacuri constante, pentru a împiedica orice nouă regrupare.

Cu românii “luând-o la goană cât îi ţineau picioarele, majoritatea abandonându-şi armele”, Divizia 376 infanterie a fost nevoită să execute o întoarcere pentru a fi cu faţa spre vest, încercând între timp să stabilească legătura cu Divizia 14 tancuri, aflată la sudul ei.

Divizia 44 infanterie austriacă a trebuit, la rândul ei, să se regrupeze, dar “s-a pierdut o mulţime de material, nefiind posibil să fie mutat din cauza lipsei de combustibil”.

La sudul lor, Regimentul 14 tancuri încă nu ştia direcţia din care se apropia inamicul. După ce a înaintat către vest aproximativ douăzeci de kilometri, s-a retras apoi în după-amiaza aceea către Verkne-Buzinovka. În drumul lui, a dat peste regimentul de flanc al Corpului 3 cavalerie gardă, pe care practic l-a nimicit, în primele două zile, regimentul de tancuri a distrus treizeci şi cinci de tancuri sovietice. Pe de altă parte, detaşamentul de artilerie antiaeriană neprotejat, folosindu-şi “optzeci şi opturile” ca tunuri antitanc, a fost zdrobit de un atac rusesc.

“Situaţia catastrofală a combustibililor” a continuat să stânjenească celelalte divizii de tancuri şi motorizate, care începuseră să se îndrepte către vest de Stalingrad pentru a consolida noul front. Se confruntau şi cu o lipsă de servanţi din cauza ordinului lui Hitler de a trimite orice om disponibil la Stalingrad să lupte ca infanterist. O alta decizie care a fost o gravă eroare a fost retragerea cailor Armatei 6 către vest. Acest nou război manevrier impus brusc de ruşi a forţat diviziile de infanterie germane să abandoneze artileria.

Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce în ce mai adânc, în urma tancurilor ce înaintau, scria un jurnalist sovietic, “drumul este presărat cu cadavrele inamicului; tunurile abandonate sunt îndreptate în direcţie opusă. Caii rătăcesc printre gropi şi şanţuri în căutare de hrană, funii cenuşii de fum se răsucesc în sus din camioanele distruse de focurile de artilerie; căşti de oţel, grenade de mână şi cartuşe sunt răspândite pe drum”. Grupuri izolate de români au continuat să reziste în sectoarele fostei linii a frontului, însă au fost zdrobiţi curând de diviziile sovietice de puşcaşi din Armata 5 tancuri şi Armata 21.

Perelazovski a încercuit un Cartier General al unui corp românesc care, potrivit generalului Rodin, fusese abandonat într-o grabă atât de mare, încât Corpul 26 tancuri de sub comanda sa a găsit “documente de stat-major răspândite pe podea şi mantale ofiţereşti îmblănite atârnate în cuier” după ce proprietarii lor o luaseră la goană în noaptea îngheţată. Mult mai importantă pentru coloana mecanizată sovietică a fost capturarea unui depozit de campanie de carburanţi şi lubrifianţi intact.

Divizia 22 tancuri, incapabilă să reziste tancurilor T-34 ale Corpului l tancuri, s-a retras între timp. A mai făcut a doua zi o încercare de a ataca în direcţia nord-est, dar a fost încercuită. Redusă aproape la echivalentul unei companii de tancuri, s-a luptat mai târziu să găsească o ieşire şi s-a retras către sud-vest, hărţuită de Corpul 8 cavalerie sovietic.

Intre timp, Corpul 26 tancuri al lui Rodin, după ce a nimicit o parte din Divizia l tancuri română pe care a întâlnit-o în drum, şi-a

Început înaintarea prin stepă către sud-est. Coloanelor sovietice li se pusese să nu ţină seama de inamicul rămas în urmă şi să se concentreze asupra obiectivului. Dacă recunoaşterea aeriană Luftwaffe ar fi reuşit să identifice traseele aproape paralele ale celor trei corpuri de tancuri în după-amiaza zilei de 20 noiembrie, semnalele de alarmă de Ia Statul-Major al Armatei 6 ar fi sunat mai devreme.

Principala formaţiune română care mai lupta efectiv la vremea aceea era Grupul Lascăr. Acesta era format din rămăşiţele Corpului 5 armată adunate de curajosul general-locotenent Mihail Lascăr, după ce fusese izolat între două mari atacuri cu blindate sovietice. Lascăr, care fusese decorat cu Crucea Cavalerilor la Sevastopol, a fost unul din puţinii ofiţeri superiori români pe care germanii l-au respectat cu adevărat. El a reuşit să reziste presupunând că în ajutorul său va veni Corpul 48 tancuri.

Cartierul General al Armatei 6, aflat la douăzeci de kilometri nord de Kalaci, la Golubinski, pare să fi început dimineaţa de sâmbătă, 21 noiembrie, într-o stare de spirit relativ