Pe frontul Armatei 4 tancuri la sud de Stalingrad, regimentele germane au auzit în dimineaţa zilei de 19 noiembrie barajele de artilerie de la o distanţă de peste o sută de kilometri dinspre nord-vest.

Au bănuit că pornise marele atac, dar nimeni nu le-a spus ce se întâmpla, în Divizia 297 infanterie, al cărui flanc drept se învecina cu Armata 4 română, maiorul Bruno Gebele, comandantul unui batalion de infanterie, nu simţea “nici un fel de nelinişte”. Sectorul lor a rămas tăcut întreaga zi.

Pământul era îngheţat bocnă, stepa fiind foarte deprimantă cu vântul de la sud care sufla o zăpadă fină, uscată ca un praf alb.

Divizia învecinată de la stânga, Divizia 371 infanterie, putea auzi sloiurile de gheaţă de pe Volga frecându-se unele de altele, în noaptea aceea, statul-major al acesteia a auzit că toate atacurile Armatei 6 din Stalingrad fuseseră oprite.

A doua zi dimineaţa, ceaţa îngheţată era din nou densă.

Eremenko, comandantul Frontului Stalingrad, a hotărât să amâne începerea bombardamentelor, în ciuda telefoanelor nervoase primite de la Moscova. In cele din urmă, regimentele de artilerie şi de katiuşe au deschis focul la ora 10. Trei sferturi de oră mai târziu, trupele terestre au înaintat prin făgaşele de pe câmpurile de mine curăţate de genişti în timpul nopţii. La sud de Beketovka, armatele 64 şi 57 au sprijinit lovitura executată de Corpul 13 mecanizat. La 40 de kilometri spre sud, lângă lacurile Sarpa şi Ţaţa, Corpul 4 mecanizat şi Corpul 4 cavalerie au condus Armata 51 la atac.

Vecinii germani ai Diviziei 20 infanterie române au urmărit “masele de tancuri sovietice şi valurile de infanterie, în cantităţi nemaivăzute înainte, avansând împotriva românilor”. Gebele fusese în contact cu comandantul regimentului român învecinat, colonelul Gross, care fusese în armata austro-ungară şi vorbea bine nemţeşte. Oamenii lui Gross aveau un singur tun antitanc de 3,7 cm tras de cai pentru întregul sector, dar soldaţii români au luptat cu mult curaj, dacă ţinem seama că fuseseră lăsaţi de capul lor. Ofiţerii Şi subofiţerii lor “nu au fost văzuţi niciodată pe front; îşi petreceau în schimb timpul în diverse clădiri din spate cu muzică şi alcool”.

Rapoartele sovietice puneau în seama apărării româneşti un armament mult mai bun decât era cazul. S-a spus că primul tanc din Brigada 13 tancuri care a reuşit o pătrundere zdrobise sub şenile Patru tunuri antitanc şi că distrusese trei puncte de tragere.

Gebele a urmărit atacul dintr-un punct de observare din sectorul sau. “Românii au luptat vitejeşte, dar împotriva valurilor de atacuri sovietice nu aveau nici o şansă să reziste prea mult.” Atacul sovietic părea să evolueze “ca pe un teren de instrucţie: foc - înaintaţi foc - înaintaţi”. Imaginile din jurnalele de actualităţi cu tancuri T-34 gonind, scuipând zăpadă de sub şenile, fiecare vehicul transportând câte un grup de asalt de opt oameni în costume albe de camuflaj, tind să ascundă adesea deficienţe teribile. Formaţiunile de atac din sudul Stalingradului se confruntau cu o lipsă acută de provizii din cauza condiţiilor grele de transport peste Volga aproape îngheţată.

Diviziile începuseră să nu mai aibă hrană din a doua zi a ofensivei, în a treia zi, Divizia 157 puşcaşi nu mai avea nici carne, nici pâine.

Pentru a rezolva problema, toate vehiculele din Armata 64, inclusiv cele care erau utilizate ca ambulanţe, au fost folosite la reaprovizionarea forţelor înaintate. Răniţii au fost lăsaţi în urmă, zăcând în zăpadă.

Entuziasmul majorităţii trupelor de asalt era cât se poate de evident. Momentul era considerat istoric. Fomkin, un infanterist din Divizia 157 puşcaşi, s-a oferit voluntar să meargă în faţa tancurilor în atac pentru a le conduce prin câmpul de mine. Nu se poate pune la îndoială raportul Direcţiei Politice a Frontului Stalingrad care menţiona fericirea resimţită de trupe “că mult aşteptatul ceas în care apărătorii Stalingradului vor face ca sângele duşmanului să curgă pentru sângele vărsat de soţiile noastre, de copiii noştri, de ostaşii şi ofiţerii noştri a sosit”. Pentru cei care au luat parte la atac, a fost “cea mai fericită zi din întregul război”, luând în calcul şi capitularea germană finală de la Berlin.

Patria-mamă violată fusese în sfârşit răzbunată, deşi diviziile române, nu cele germane, au fost cele care au dus greul. Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al generalului Hoth, suferea de “teama de tancuri”. Potrivit rapoartelor sovietice, mulţi dintre ei aruncau arma imediat, ridicau mâinile şi strigau: Antonescu kaput! Se pare că ostaşii Armatei Roşii au descoperit că mulţi se împuşcaseră în mâna stângă, bandajându-şi-o apoi cu pâine pentru a preveni o infecţie. Prizonierii români au fost încolonaţi, dar înainte de a fi trimişi în marş în lagăre, mulţi dintre ei - poate sute au fost împuşcaţi de ostaşii Armatei Roşii din proprie iniţiativa.

Sunt rapoarte în care se susţine că la un stat-major român s-au găsit trupuri de ofiţeri sovietici mutilate, dar nu acest lucru a fost probabil cel care a provocat uciderile spontane.

Cu toate că pătrunderile în sud-est au fost executate rapid, atacul nu s-a desfăşurat conform planului. Au fost “cazuri de haos în unităţile din eşalonul întâi” din cauza unor “ordine contradictorii”.

Acesta pare un eufemism pentru prudenţa generalului-maior Volski şi lipsa lui de control asupra coloanelor din Corpul 4 mecanizat, care s-au împrăştiat atunci când înaintau la vest de linia lacurilor*.

La nord de Volski, problema care îl frământa de la bun început pe colonelul Tanaşcişin din Corpul 13 mecanizat era lipsa de camioane care să permită infanteriei sale să înainteze în acelaşi ritm cu tancurile. Apoi, s-a confruntat cu o opoziţie mult mai dură decât cea a românilor. Singura rezervă în acea parte a frontului, Divizia 29 infanterie motorizată a lui Leyser, a înaintat pentru a intercepta corpul lui Tanaşcişin la vreo cincisprezece kilometri sud de Beketovka.

Deşi divizia lui Leyser a reuşit să provoace pierderi grele coloanelor sovietice, generalul Hoth a primit ordinul de a o retrage pentru a proteja flancul sudic al Armatei 6. Corpul 6 armată român se prăbuşise practic, existau puţine şanse de restabilire a unei noi linii de apărare şi chiar şi Cartierul General al lui Hoth