dogmei Visului Viu stătea ideea că majoritatea, dacă nu chiar toate călătoriile, sfârşise în interiorul Golului. Cu toate acestea, o mulţime de studii academice de încredere încercau să estimeze zonele probabile, în ciuda eforturilor considerabile depuse de dinastii pentru a suprima astfel de cercetări. Chiar presupunând că studiile erau corecte, zonele care trebuiau cercetate erau vaste, presupunând sute de ani-lumină. Dar Mellanie’s Redemption era o navă bună, care ar fi trebuit să poată să facă drumul până la clusterul Drasix, aflat la cincizeci de mii de ani-lumină distanţă, unde se spunea că zburaseră navele Dinastiei Brandt.

Troblum ştia că nu-i va lipsi Confederaţia, nu era nimeni de care să fie ataşat în vreun fel şi majoritatea lumilor din colonii ar avea un nivel decent de civilizaţie. Dacă ar găsi lumea Brandt, ar fi probabil bucuroşi să accepte cunoştinţele sale despre biononice care se dezvoltaseră mult timp după ce navele lor plecaseră. Mai rămânea problema cu artefactele sale din Războiul Starflyer, ce putea face cu ele. Nu putea suporta să se despartă de ele, dar, dacă le ducea la hangar, Marius le-ar fi putut observa. Începu să dea reţelei apartamentului instrucţiuni de expediere, apoi făcu un apel dureros către Chiştoc Florac.

Dispozitivelor cibernetice Neumann le luă treizeci şi două de ore pentru a produce un motor supraluminic de transfer planetar. În timp ce terminalul extrudor îşi termina treaba, Troblum stătea sub cilindrul scânteietor şi se minuna de eleganţa acestuia. Funcţiile de câmp îi raportau un nod dens de energii şi materie hipercondensată, toate în echilibru perfect. Era prezentă atât de multă activitate exotică, încât aproape că putea fi considerat o singularitate în sine.

Dacă cei din colonie n-or să vrea biononicul, lucrul acesta şi-l vor dori cu siguranţă.

Privi perfect mulţumit cum câmpurile de forţă manevrau cilindrul, introducându-l în Mellanie’s Redemption. Cala modificată se închise, iar Troblum trimise dispozitivul în modul standby. Nimeni nu ar fi putut să spargă criptarea pentru a prelua comanda, nici chiar ANA, bănuia el. Dispozitivul era al lui, şi numai al lui.

După ce dispozitivul fu depozitat în condiţii de siguranţă şi ecranat, Troblum intră înapoi în birou şi reinseră în plan erorile lui Emily Alm. Începu apoi să adauge şi câteva erori proprii, la nivelul unor funcţii mult mai profunde. Acum motorul era cu adevărat unic. Marius sună câteva ore mai târziu.

– Nu ţi-ai terminat încă analiza?

– Aproape. Cred că va trebui să iniţiez o reproiectare completă a canalelor de stres exotice.

– Asta sună rău şi nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşti.

– Nu e bine, nu.

– Sunt sigur că fondurile noastre vor acoperi cheltuielile. Dar acum am nevoie de o mică favoare.

– Da?

– Vreau să iei un coleg la staţia noastră.

– Un pasager? întrebă Troblum alarmat.

Cu încă o persoană la bord, nu va fi niciodată capabil să se elibereze. Cu un sentiment crescând de consternare îşi dădu seama că asta era, probabil, întreaga idee. Oare Marius prinsese ceva? Putea să jure că nimic nu putea trece de criptarea lui, dar până la urmă avea de-a face cu o Facţiune ANA.

– E vreo problemă? Nava ta poate găzdui mai mult de o persoană şi este un zbor relativ scurt. La urma urmelor, suntem încă în interiorul Confederaţiei.

Tâlcul afirmaţiei era clar.

– Nicio problemă. Va trebui să pregătesc zborul.

– Asta nu ţi-ar lua mai mult de o oră. Bon voyage!

Nicio întrebare politicoasă dacă era gata, de fapt fusese mai mult un ordin. Supărarea i se lupta cu o uşoară curiozitate. De ce au atât de urgent nevoie de mine?

– Troblum?

– Ce se…?

Troblum se răsuci cât de repede îi permitea trupul masiv. Un bărbat stătea lângă biroul lui, un om foarte înalt al cărui craniu era acoperit de o claie de păr de culoarea ghimbirului. Purta un costum gri, simplu, care îi scotea în evidenţă membrele excepţional de lungi.

– Cine dracu’ eşti?

Biononicul lui Troblum îl învăluise instantaneu într-un câmp de forţă defensiv, iar adaosul de îmbunătăţire cu arme era acum activ şi direcţionat către intrus.

– Sunt Lucken. Cred că mă aşteptai.

– Eşti…

– Pasagerul tău, da. Nava este gata?

– Cum ai intrat?

Faţa lui Lucken rămase complet impasibilă.

– Ai nevoie de ajutor pentru a pregăti zborul?

– Ah, nu.

– Atunci începe, te rog.

Troblum îşi aranjă partea din faţă a costumului-togă vechi într-un gest de reacţie furioasă la tonul arogant.

– Ombilicalele sunt deja ataşate. Vom pleca imediat ce rezervoarele sunt pline. Vrei să mergi în cabina ta?

– Te îmbarci acum?

– Nu. Am de terminat nişte lucruri importante.

– Aştept aici. Vom urca împreună la bord.

– Cum doreşti.

Troblum se lăsă pe spate în scaun şi reactivă proiectoarele solido. Doar pentru a arăta cât îi era de indiferent.

Lucken nu se mişcă. Ochii lui nu-l părăsiră nicio clipă pe Troblum. Avea să fie un zbor lung.

Staţia era un adevărat zbor în nostalgie. Trecuseră cincizeci ani de când Troblum o văzuse ultima oară şi nu-şi închipuise niciodată că se va întoarce – de fapt, era destul de surprins că mai era încă intactă. Lui Mellanie’s Redemption îi luase trei zile ca să zboare de la Arevalo la steaua pitică roşie, anonimă. Nu existau planete solide sau de gaze care să orbiteze fărâma slabă de lumină roşiatică, doar un disc mare de asteroizi moi de hidrocarburi. Nu erau mai puţini acum decât atunci când venise prima dată să lucreze aici. Zâmbi amintindu-şi secvenţa de testare. Fusese ultima dată când se îmbătase cu adevărat, fără să-i pese că se făcea de râs.

Mellanie’s Redemption ieşi din hiperspaţiu la zece UA distanţă de stea şi la opt mii de kilometri direct deasupra destinaţiei lor. Troblum acceleră la şapte g, poziţionându-se