direct spre centrul toroidului întunecat, care măsura cinci kilometri în diametru. O escadrilă de crucişătoare de apărare îşi declanşară efectul de camuflaj şi începură să se rotească în jurul navei în curbe strânse şi rapide. Aveau peste o sută de metri lungime, ca nişte picături de argint viu îngheţate în semidistorsiune, producând corpuri de undă deformate din care încolţeau coroane ciudate de pseudopod. Zborul lor era atât de elegant şi de lin, încât semănau cu un banc de creaturi acvatice ce zburdau pe lângă un nou-venit. Cu toate acestea, nu era nimic ludic în sondele de nivel cuantic îndreptate spre Mellanie’s Redemption. Troblum îşi ţinea respiraţia aşteptând să vadă dacă scutul sofisticat de protecţie din jurul calei devia scanarea. O făcuse, dar pe de altă parte contribuise şi el la conceperea crucişătoarelor, în urmă cu şaptezeci de ani. Găsi interesant faptul că nimic nou nu fusese produs în deceniile ce urmaseră. Tehnologia umană era din ce în ce mai aproape de plafonare. Emily Alm avea, probabil, dreptate în legătură cu perioada ei de lucru în Marină. Dată fiind baza lor de cunoştinţe, nu exista nimic nou în univers, doar variante inovatoare faţă de ceea ce exista deja.

Crucişătoarele îi escortară în staţie. Mellanie’s Redemption căzu sub buza toroidului şi alunecă de-a lungul tubului intern larg, aproape la fel de mare în lungime ca şi în diametru. Prin reţeaua modestă de senzori ai navei, Troblum putea vedea că secţiuni vaste din întreaga structură fuseseră reactivate. Fuzelajul de titan negru era acoperit de vârfuri lungi subţiri de parcă un îngheţ teribil se aşternuse pe întreaga staţie. Majoritatea vârfurilor erau de un alb-albastru translucid, deşi printre ele, aparent la întâmplare, câteva dintre cele mai mici străluceau într-o lumină scăzută roşie, ca şi cum capturaseră câţiva fotoni de la soarele din apropiere.

Troblum pilotă Mellanie’s Redemption la baza unui vârf roşu, care măsura aproape şapte sute de metri lungime. O uşă a hangarului era deschisă în aşteptarea lor. Când aceasta se închise din nou, nu se putu împiedica să se gândească la uşa trântită a unei celule dintr-o închisoare antică.

– Vă mulţumim că aţi zburat cu Liniile Troblum şi vă dorim o zi plăcută! spuse el vesel.

Lucken deschise ecluza şi ieşi. De când se îmbarcaseră, omul nu rostise niciun cuvânt. Fie dormise, fie pur şi simplu stătuse tot timpul în cabina centrală. Dispăru în timp ce Troblum activa o valiză mică şi îşi trăgea pe el pelerina de culoarea smaraldului. Mellanie’s Redemption părea mică şi nepotrivită în interiorul cavităţii gigantice de un alb strălucitor. Tuburi albe se ridicaseră din podea pentru a se conecta la prizele ei ombilicale. Nu era niciun semn de uşă spre exterior sau de cale de acces în staţie. În timp ce Troblum mergea de-a lungul podelei curbate, gravitaţia se modifică pentru a-l ajuta să se acomodeze astfel încât să se afle întotdeauna în picioare, în poziţie verticală. Efectul de ansamblu era unul de dezorientare la nivel vizual.

O femeie îl aştepta sub botul navei. Avea înălţimea lui, era complet cheală, cu ochi mari, perfect rotunzi, care îi dominau faţa plată. Gâtul îi era lung de peste douăzeci de centimetri, dar invizibil în spatele unui înveliş de inele de aur subţiri, ca şi cum era un fel de apendice metalic segmentat. Toată pielea ei avea strălucirea suprafeţei unui costum-togă reglat la nuanţa gri-oţel. Troblum presupuse că, de fapt, pielea îi fusese modificată biononic atât de strâns în jurul ei era efectul. O mulţime de Înalţi aflaţi aproape de momentul descărcării alegeau să experimenteze modificările fiziologice.

– Salut! spuse ea cu o voce plăcută, de fetiţă. Am auzit multe despre tine.

– Din păcate nu pot întoarce complimentul, spuse el, citind din programul de protocol comportamental ce i se arăta în exovedere.

– Sunt Neskia. Eu conduc staţia. Predecesorul meu a fost cât se poate de favorabil în evaluarea abilităţilor tale. Facţiunea noastră ar dori să-ţi mulţumească pentru că ai revenit.

De parcă am avut de ales.

– Totul e bine, dar de ce sunt eu aici exact? Roiul nu mai funcţionează cum trebuie?

– Nu, deloc.

Făcu un semn graţios, în timp ce gâtul i se curba într-o mişcare fluidă de serpentină pentru a-i menţine faţa în linie cu a lui, şi începu să meargă. Troblum o urmă de-a lungul curbei, cu valiza plutindu-i chiar în spatele capului. Deasupra lor, o uşă circulară iriză deschizându-se. Natura internă a staţiei se schimbase, cu siguranţă, în şaptezeci de ani.

– Oh!

– Pari dezamăgit, spuse ea şi ezită lângă uşă.

Troblum nu era sigur dacă cercul uşii se desprinsese din curbă pentru a sta în pozitie ridicată sau dacă manipularea gravitaţiei locale era chiar mai ciudată decât îi spuneau simţurile lui obişnuite. Nu se obosi să verifice printr-o scanare de câmp. Încercările de dezorientare erau într-adevăr de-a dreptul copilăreşti.

– Nu dezamăgit. Presupun că sunt aici pentru a inspecta şi valida roiul, pentru situaţia în care cel mai rău scenariu cu privire la Pelerinaj se adevereşte. Există câteva progrese recente care ar putea fi utilizate pentru a face o actualizare.

– Roiul s-a deplasat la punctul de desfăşurare. A fost îmbunătăţit în mod constant. Nu anticipăm ca extinderea Golului să ne pună vreo problemă.

– Serios? De aceea aţi păstrat această staţie în funcţiune.

– Printre alte lucruri.

Păşi, prin uşă, într-un coridor care avea vechiul aspect simplu gri-albastru pe care Troblum îl recunoscu. N-au schimbat chiar tot.

– Ţi-am alocat un apartament în sectorul 7-B-5, spuse Neskia. Îl poţi modifica după propriul gust, spune-i doar unităţii centrale a staţiei ce vrei.

– Mulţumesc. Şi motivul pentru care sunt aici?

– Construim douăsprezece motoare ultrapropulsoare pentru flota Pelerinajului. Experienţa ta în tehnica de asamblare pe care o folosim este de neegalat.

Troblum se opri brusc, valiza aproape pocnindu-l în ceafă.

– Ultrapropulsoare?

– Da.

– Vrei să spui că e adevărat? Mereu am