— Ce să zic, domnule? răspunse canadianul, care se mai potolise. E o privelişte grozavă, ce-i drept, dar eu nu sînt măcelar, ci vînător, şi aici a fost un măcel în toată regula.

— Aici au fost ucise nişte animale răufăcătoare, îi răspunse căpitanul iar Nautilus nu-i cuţit de măcelar.

— Cangea mea îmi place totuşi mai mult...

— Fiecare cu arma lui! răspunse căpitanul, privindu-l ţintă. Mă temeam ca Ned să nu se lase cuprins de furie, ceea ce ar fi putut să aibă urmări rele. Dar el îşi uită mînia dînd cu ochii de o balenă pe lîngă care Nautilus tocmai trecea. Era o balenă australă, cu capul negru, zdrobit, care nu izbutise să scape de dinţii caşaloţilor. Nefericitul cetaceu murise culcat pe o parte. La capătul înotătoarei sale sfîrtecate plutea puiul, pe care nu-l putuse scăpa de la moarte. Din botul deschis, printre fanoane, i se scurgea apa, murmurînd ca un pîrîu.

Căpitanul Nemo îl duse pe Nautilus lîngă cadavrul balenei. Doi dintre oamenii lui se urcară pe corpul ei şi, spre mirarea mea, îi scoaseră din uger tot laptele pe care-l avea, adică vreo două-trei tone.

Căpitanul îmi întinse o ceaşcă cu lapte, cald încă. Băgînd de seamă sila pe care nu mi-o puteam stăpîni în faţa băuturii aceleia, el mă asigură că laptele de balenă este cît se poate de bun şi că nu se deosebeşte cu nimic de laptele de vacă.

L-am gustat şi am fost de aceeaşi părere. Era deci o rezervă folositoare pentru noi. Laptele, sub formă de unt sărat sau brînză, avea să ne îmbogăţească hrana. În ziua aceea am băgat de seamă cu îngrijorare că Ned Land e din ce în ce mai pornit împotriva căpitanului şi am luat hotărîrea să supraveghez de aproape faptele şi gesturile canadianului.

Capitolul XIII BANCHIZA

Nautilus îşi reluă direcţia, mereu spre sud, mergînd cu mare viteză de-a lungul meridianului al cincilea. Voia oare să ajungă pînă la pol? N-aş fi crezut, fiindcă pînă atunci toate încercările de a se atinge polul dăduseră greş. Dealtfel, nici timpul nu era potrivit, deoarece 13 martie al pămînturilor antarctice corespunde cu 13 septembrie al regiunilor boreale, cînd începe perioada echinoxială. În ziua de 14 martie, la 55° latitudine, am zărit gheţuri plutitoare, nişte sfărimături neînsemnate, de douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de picioare, ca nişte praguri de care se spărgeau valurile. Nautilus plutea la suprafaţa oceanului. Ned Land, care vînase prin mările arctice, era obişnuit cu priveliştea gheţurilor. Conseil şi cu mine le vedeam pentru întîia oară. În zare, spre sud, se întindea o fişie albă, orbitor de sclipitoare, căreia balenierele engleze i-au dat numele de «iceblinck». Fîşia asta pe care norii, oricît de deşi ar fi, nu o pot întuneca, vesteşte prezenţa unui pack sau a unui banc de gheaţă. În adevăr, curînd se iviră blocuri tot mai mari, a căror strălucire se schimba mereu, după toanele cetii. Unele din ele erau străbătute de vine verzi, ca nişte dungi şerpuite, trase cu sulfat de cupru. Prin altele, care semănau cu nişte ametiste uriaşe, lumina pătrundea nestînjenită. Unele oglindeau razele de lumină pe miile de faţete ale cristalelor lor; altele, colorate de reflexele vii ale calcarului, ar fi ajuns pentru construirea unui întreg oraş de marmură. Cu cît coboram mai spre sud, cu atît insulele acestea plutitoare se înmulţeau şi se măreau. Mii de păsări polare işi făcuseră cuiburi pe ele. Notaliţele, damierii, furtunarii ne asurzeau cu ţipetele lor, ba chiar, luîndu-l pe Nautilus drept un cadavru de balenă, se aşezau pe el lovind cu ciocul în tabla sonoră. În timpul navigaţiei printre gheţuri, căpitanul Nemo stătea adesea pe punte, cercetînd cu atenţie ţinuturile pustii. Cîteodată, privirea lui liniştită părea că se însufleţeşte. Se gîndea că în mările acestea polare, nestrăbătute de oameni, era la el acasă, stăpîn peste întinderile de netrecut? Tot ce se poate. Dar nu spunea o vorbă. Stătea ca împietrit şi nu-şi venea în fire decît cînd simţul său de cîrmaci îl îndemna s-o facă. Îl conducea pe Nautilus cu o măiestrie desăvîrşită, ferindu-I de ciocnirile cu gheţarii, dintre care unii măsurau o lungime de mai multe mile şi o înălţime de şaptezeci pînă la optzeci de metri. Adesea, orizontul părea pe de-a-ntregul închis. La 60° latitudine nu se mai vedea nici un loc de trecere. Cu toate astea, cercetînd cu grijă, căpitanul Nemo găsea totdeauna vreo deschizătură îngustă, prin care se strecura cu îndrăzneală, ştiind bine că ea se va închide în urma noastră. În felul acesta, Nautilus, condus cu îndemînare, străbătu gheţurile, clasificate după forma sau după mărimea lor cu o precizie ce-l încînta pe Conseil: iceberguri sau munţi de gheaţă, icefielduri sau cîmpii întinse şi nesfîrşite, driftice sau gheţuri plutitoare, packuri sau cîmpuri de sfărîmături, numite şi palkuri atunci cînd sînt circulare sau streamuri, cînd sînt alcătuite din fîşii lungi.

Temperatura era destul de scăzută: termometrul de afară arăta două sau trei grade sub zero. Noi însă aveam haine călduroase, făcute din pielea focilor şi a urşilor marini. Interiorul lui Nautilus, încălzit cu regularitate de aparatele lui electrice, putea să înfrunte şi frigurile cele mai mari. Dealtfel, n-aveam decît să ne cufundăm cîţiva metri sub valuri, ca să dăm de o temperatură potrivită.

Dacă am fi călătorit prin locurile acestea cu două luni în urmă, am fi nimerit în timpul cînd ziua este neîntreruptă; acum, însă, noaptea ţinea trei sau patru ore, şi mai tîrziu avea să întunece pentru şase luni regiunile din jurul polului.

La 15 martie am depăşit latitudinea insulelor New Sethland şi Orkney.

Căpitanul îmi spuse că odinioară numeroase turme de balene locuiau în ţinuturile acelea, dar balenierele engleze şi americane, în setea lor de distrugere, au măcelărit masculii şi femelele adulte şi au lăsat în urma lor pustiu şi moarte.

La 16 martie, pe la opt dimineaţa, Nautilus, urmînd meridianul al cincizeci şi cincilea, trecu peste Cercul polar antarctic. Gheţurile ne înconjurau din toate părţile. Nemo înainta mereu, mergînd din trecătoare în trecătoare.

— Oare încotro o fi mergînd? întrebai eu.

— Drept înainte! îmi răspunse Conseil. Pînă la urmă, dacă n-o să poată merge