Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu, scuipă în palmă şi se aşeză la lucru.

Irina puse mănunchiul jos şi vru să se aplece la rădăcina spicelor să secere mai departe, dar se opri. Îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut să alunge vreo gânganie, se şterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era însă nici o gânganie. Fetiţa se şterse iar şi din nou se uită; nimic, în afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede şi curată ca rouă; atunci copilul îşi trase un colţ al basmalei ei subţiri şi decolorate, îşi şterse cu uimire chipul ei micuţ şi oacheş, se îmbrobodi mai strâns în aşa fel ca fruntea să-i fie apărată de soare, se aplecă şi începu să secere.

V

În dimineaţa plecării la seceriş, Birică pricepu în sfârşit ce era cu Polina la ce se gândise ea în ziua aceea când, întorcându-se de la văgauni cu pământ, spusese că au să-şi ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate de pogon: nici mai mult, nici mai puţin decât ca întreaga familie să meargă cu ea la seceriş pe locurile ei, să pună astfel mâna pe grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinţi şi din vânzarea lui să-şi ridice casă.

Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că merită să le dai vreo atenţie. Între timp el înhămase caii. Căruţa aştepta în bătătură. Unul din copii deschise poarta şi tatăl se urcă pe cutia căruţei şi spuse cu glasul lui gros şi căptuşit de ani:

– Gata! În căruţă! Vedeţi să nu fi uitat ceva.

Atunci Polina se apropie de cai şi-i apucă de zăbale; ea se adresă bărbatului ei care se apropiase şi el de căruţă:

– Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să secerăm la noi!?

Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prosteşti şi din nou se făcu că nu le-a auzit. Câţiva dintre copii se uitară nedumeriţi la cumnata lor. Birică însă îşi privi nevasta cu atenţie şi rămase nemişcat lângă răscrucile cailor. El învăţase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui şi nu i se părură deloc prosteşti cuvintele ei.

– Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruţă, sau ce faci? zice Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.

Polina se prefăcu şi ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hăţurile şi învârti biciul. Caii porniră. Birică se smulse din loc şi sări în căruţă. Atunci Polina apucă strâns de zăbale şi trase. Caii tropăiră pe loc şi se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe prispa casei. Unul din băieţi se ridică în picioare în căruţă şi strigă:

– Hei, cumnată, ce e cu matale?

Polina răspunse cu blândeţe:

– Stai niţel! Sunteţi surzi?

Deşi era liniştită, avea un glas care îi făcu pe toţi să se ridice din căruţă şi unii chiar să sară jos. Birică sări şi el de pe cutia căruţei şi se apropie de nevasta lui. O întrebă:

– Ce e, fă?

– Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare şi mai copt, răspunse Polina.

– Care la noi? întrebă Birică puţin cam supărat. Eşti nebună? Sui-te în căruţă că se face prânzul!

– Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:

– Tată, n-auzi să stai?

– Ce vreai, mă, tu asta? Acu’ îţi dau una cu biciul! La cine strigi tu aşa?

Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor şi se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruţa porni. Birică vru să se urce, dar femeia îl chemă:

– Ioane, n-auzi să stai?

Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră şi spuse cu asprime:

– Urcă-te odată, ce dracu tot cauţi ceartă?!

– Ioane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise atunci Polina.

Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i tragă câteva Polinei, s-o înveţe să nu mai poruncească peste el.

Polina aştepta şi ea acelaşi lucru, dar avea o privire care nu spunea nimic bun. Birică se dădu jos din căruţă şi apropiindu-se de ea ridică pumnul.

– Vreai să dai în mine? îl preveni ea.

– Fă!

Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci:

– Hai la deal!

Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuşi supusă:

– Nu merg la deal!

– Atunci ce vrei?

– Hai la mine la deal!

– Ce, eşti nebună?

– Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.

– Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că mă bat pentru averea ta.

– Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui în liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te baţi cu el.

Din glasul şi mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ţinea ea la el. Birică izbucni şi el întărâtat:

– Fă, tu eşti sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile lui tac-tău?

– Să vii cu mine şi să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai să-l cari pe urmă cu căruţa în aria noastră!

– Să sară ăla cu parul!

– Să sari şi tu cu parul!

De astă dată Birică îşi ieşi din minţi, o înjură şi-i spuse că nu e vorba de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se bată şi cu jandarmii?

– O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai domolită, în timpul acesta căruţa ieşise în drum şi se oprise acolo.

Toţi copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră şi se uitau. Bătrânul ascultase şi el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă sfârşit,