– Ia nu te amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace!

Bătrânul dădu din umeri, se întoarse şi familia plecă. Birică şi Polina rămaseră. Îşi luară secerile pe umăr şi porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu. Pe drum, Polina îşi spuse din nou că nu se poate ajunge la o înţelegere cu tatăl ei dacă au să stea şi să-l aştepte pe el să se împace. Ea îl cunoştea bine. Pământul trebuie luat cu forţa. Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forţa cum ar fi să zicem un cal, o căruţă, o vită; îl iai cu forţa şi îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru pământ trebuie forme la notariat şi numai atunci poţi să zici că e al tău. Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de proastă când îşi închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situaţia lor. Polina răspunse că ştie ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Şi anume că dacă te foloseşti de, un lucru, mai mulţi ani şi aduci pe urmă martori că atâţia ani lucrul acela a fost al tău, poţi să-i faci forme că e al tău chiar dacă ăla nu vrea. Birică îşi descreţi fruntea şi spuse cu multă mirare şi admiraţie că, zău, a dracului naţie de muiere mai este ea. Polina se făcu roşie auzindu-l cum o laudă şi îi răspunse că cu alde tat-său ea şi-a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o aţă, nici un petic, a umblat desculţă la horă; el, Birică, cunoaşte şi el bine povestea asta. Ar trebui să înţeleagă că altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere şi el nu-i răspunse decât târziu. Îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în judecată. Îl dă în judecată şi iese rău. Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-a măritat şi are dreptul la pământul pe care l-a muncit. Şi dacă tatăl ei are să le facă proces, are să aibă şi ea grijă să-i scoată procesul pe nas.

– Cum de nu înţelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea!

Birică o înjură pe nevasta lui liniştit şi supărat, dar cu glas bun şi cald, ca şi când ar fi mângâiat-o, şi îi răspunse că abia acum înţelege el ce e cu ea şi anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.

– Dar ce credeai? zise ea, şi apoi tăcu şi-şi lăsă pleoapele peste ochi.

Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui şi cu pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine ştie ce palme i-o fi tras bărbatul; arăta acum supusă şi blândă. Se făcuse înţeleasă.

VI

Treceau pe lângă căruţele oamenilor mergând fără grabă, cu secerile pe umăr şi arătau amândoi liniştiţi şi nepătrunşi. Birică ducea mâna la pălărie, spunea bună-dimineaţa şi trecea mai departe fără să se uite la cel pe care îl saluta. Din urmă se auziră de câteva ori şoapte pe care aerul liniştit al dimineţii de vară le împrăştie până la urechile lor. Se spunea: „Alde Birică a venit la socru-său!” Sau întrebări nedumerite: „Când s-au împăcat ăştia cu Bălosu?” Un singur glas prevesti: „Să băgaţi ca se încaieră!”

Tudor Bălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan, deşi stătea cu faţa spre ei; în clipa când Birică şi Polina intrară în mirişte, el se întoarse liniştit cu spatele şi continuă să pună poloage de grâu pe legătură; tresări speriat când auzi alături un glas şoptit, apăsat:

– Bună dimineaţa, nea Tudore!

Tocmai atunci mâinile omului se pregăteau să strângă snopul şi să-l lege. Ridică fruntea şi legătura se desfăcu; genunchiul care îndesa spicele se dezdoi; Tudor Bălosu se ridică în picioare. Cei trei oameni care secerau cu ziua grâul lui Tudor Bălosu se opriră şi ei din lucru şi se uitau şi ei să vadă ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul de departe, o pereche de cai păşteau unul lângă altul ţinuţi în lanţ de sora mai mică a Polinei.

Tudor Bălosu nu avu timp să răspundă la salutul ginerelui. Birică vorbi mai departe; vorbea încet şi apăsat, să nu se audă; spunea cuvintele cu buzele strânse, cu hotărâre:

– Am venit la secere, nea Tudore. Trebuie să ne înţelegem ca oamenii, că dacă nu, iese rău; iese urât! ameninţă el.

Tudor Bălosu era singur. Oamenii care îi secerau se uitau nemişcaţi, aşteptând. El nu răspunse nimic ginerelui. Îi întoarse spatele şi se îndepărtă câţiva paşi. Îndepărtându-se, îşi scoase pălăria din cap şi făcu semn spre partea unde se aflau caii şi fata; strigă:

– Firico, vino încoace!

Şi după ce văzu că fata întoarce caii şi vine spre căruţă, se apropie de snopul pe care-l lăsase nelegat, îl legă, luă secerea de jos şi, îndepărtându-se iar, îşi văzu de treabă. Birică schimbă o uitătură cu Polina, apoi se apropie iar de socrul său. Tudor Bălosu nu-l lăsă să se apropie; se întoarse şi porni spre căruţă. Atunci Polina i-o luă înainte:

– Unde te duci?

– Firico, spuse Tudor Bălosu în loc de răspuns, du-te acasă şi spune-lui Victor să vie încoace!

Fetiţa, văzând-o pe sora ei mai mare şi pe Birică, înţelese repede despre ce era vorba şi o luă la goană. Atunci Polina strigă în urma ei:

– Hei, und’te duci? Stai locului! Te frâng cu bătaia, afurisito!

Fata se opri fără voie, speriată. Polina ameninţă cu pumnul în aer:

– Stai aici! Îţi rup părul!

Tudor Bălosu strigă şi el ridicând pumnul şi înjurând:

– Ia-o la goană,