Birică o apucă pe femeie de braţ şi o potoli:

– Las-o să se ducă! Ia secerea şi hai să măsurăm locul!

Nu trecu multă vreme şi se încăierară. Victor veni de acasă şi începu să înjure de departe. Se apropia pe drumul de plan şi înjura tare. Peste toată partea aceea a câmpului seceratul se opri. Unii copii, nefiind lăsaţi de părinţi să se apropie, se urcaseră pe cutiile căruţelor ca să vadă mai bine. După felul cum Victor Bălosu se apropia cu bocancii în picioare şi ce pantalonii lui bufanţi, înjurând şi ameninţând, s-ar fi părut că o dată ajuns în faţa duşmanului are să-l amestece numaidecât cu pământul. Călca cu paşi mari şi iuţi, ridica pumnul şi striga fără încetare. Încă de pe când intrase pe drumul pe plan începuse să se aprindă; alături de el alerga Rafira, abia ţinându-se cu fuga de paşii mari şi iuţi ai fratelui ei. Mai întâi începuse să întrebe tare, să audă lumea, s-o întrebe pe fată ca şi când n-ar fi ştiut despre ce era vorba:

– ...şi au venit pe lotul nostru? Cum? A dat în tata? Cine, mă, al lui Birică? Păi ce să caute el pe lotul nostru... pe mă-sa şi tat-su de hoţ! Şi tata n-a pus mâna pe furcă? Bă, al lui Birică, ce cauţi tu, mă, pe locul nostru, hai? Ce, mă, e lotul lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! Ai, mă? Ce cauţi tu pe lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, mai stai şi te uiţi la mine?

Aceste cuvinte le spuse până în clipa când intră pe mirişte, după care urlă:

– Pune mâna pe-un par, tată, ce, ţi-e frică de el... în paşti şi dumnezei de hoţ! Şi se repezi ca un uliu asupra cumnatului.

Toată povestea asta însă, cu înjurăturile şi strigătele lui ameninţătoare, înfierbântate şi furioase, se sfârşi în momentul când se repezi în celălalt. El îl lovi pe Birică din zbor drept în obraz. Carnea lovită se auzi închis, ca de apă zdrobită. Birică nu se ferise de prima lovitură. La a doua însă el apucă braţul duşmanului cu mâna stângă, iar cu cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Un singur pumn; Tudor Bălosu nu avu când să sară şi el. Victor rămase în picioare, nu căzu: stătea doar năuc, înfipt în mirişte. Birică îşi descleştă pumnii şi porni încet spre Tudor Bălosu. Păşea cu braţele lăsate în jos şi se ducea drept spre socrul său. Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu ziua pentru Tudor Bălosu şi îi ieşiră înainte, dar se dădură totuşi la o parte lăsându-l să treacă spre celălalt. Strigau numai ca proştii, aşa de pomană:

– Mă, Birică, stai, mă! Înţelegeţi-vă ca oamenii! Măi băiete!

În acest timp, Victor Bălosu se împletici şi căzu pe mirişte. Căderea lui târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se cocoţase pe cutia căruţei, să înceapă să râdă în hohote şi să arate cu degetul în direcţia aceea. Unul din cei trei oameni îl lăsă pe Birică în pace şi se apropie de cel căzut.

– Să ştii că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându-se la Polina şi scărpinându-se la spate.

– Aşa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie şi ură urmărind să vadă ce se întâmplă cu tatăl ei.

Tudor Bălosu apucase o secere în mână şi aştepta. Birică se opri înaintea lui şi bolborosi:

– Bă! Vă omor, fir-aţi ai dracului! Vouă nu vă e ruşine, mă? Nu ţi-e ruşine, mă? Nu e fata ta? Nu ţi-a muncit? Nu ţi-a muncit destul, mă? Că acum te fac morman!

Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau trăgându-l de mânecă:

– Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge!

Birică se potoli şi îi întoarse socrului spatele. Se apropie de Polina şi îşi ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de Victor; ştia că n-are să-şi vie repede în fire. Birică primise el însuşi o astfel de lovitură de la un plutonier când era militar şi învăţase mai târziu să lovească, şi el cu chibzuială. În acest fel; ştia că o lovitură ca aceasta între ceafă şi osul capului, dacă e dată pe neaşteptate şi cu putere, poate chiar să omoare pe cineva.

Totuşi Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se împleticea însă. Se potolise cu totul, era galben şi liniştit. El se apropie de cumnatul său cu paşi rari şi încercă potolit şi în tăcere să se vâre în faţa acestuia. Birică îi propti palma lui lată în piept şi îl opri, vorbindu-i cu milă, rugându-se parcă de el:

– Du-te, măi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ţi de voiajoria ta, nu mă face să-ţi mai dau una!

– Zi, dai în mine, Birică! spuse Victor blând cu reproş parcă. Dai cu pumnii în mine!

– Du-te, mă, Victore, îl imploră Birică iarăşi.

– Va să zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu! continuă Victor, în glas cu aceeaşi blândeţe. Bagă de seamă, Birică, să ştii de la mine că...

Victor Bălosu se opri, îşi înmuie şi mai mult glasul şi vorbi şoptit, ca un guşter:

– Birică, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, de ce m-ai făcut”, ascultă tu aici la mine!

Birică scuipă, se îngreţoşă, făcu un pas îndărăt, îşi îndoi braţele şi spuse scârbit şi sâcâit:

– Du-te, mă! Pleacă, mă, dinaintea mea!

Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului şi se duse la căruţă. Se ţinea drept, dar nu mai era bun de nimic, îşi simţea junghietura gâtului fierbinte.

La capul locului, Birică şi Polina începuseră să secere, fără să se sinchisească de Bălosu, care îi lua martori pe oameni de cele întâmplate.

VII

În aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc maşinile de treierat şi pe la jumătatea lui iulie ei le şi scot pe izlaz. Începe să se care grâul la arii şi să fie aşezat în şire. Aceste şire nu sunt altceva decât însuşi satul, construit de astă dată din snopi de grâu.

La treieriş familia trăieşte aici câteva zile neobişnuite, care nu seamănă cu nici una din timpul anului; adus