Fiul lui se dădea drept zeul furnicilor pentru a le sili să-i hrănească.

Jonathan deschise ochii mari. Într-o clipă, întrezări toate implicaţiile acestui subterfugiu.

NICOLAS LE-A FĂCUT PE FURNICI SĂ DEVINĂ CREDINCIOASE!

Descoperirea îl zgudui atât de rău, că rămase pentru o secundă amuţit. Nicolas nu ştia ce să facă. Se repezi la tatăl său.

― Te rog să înţelegi, tăticule, am făcut asta ca să ne salvăm, pentru ca ele să ne hrănească...

Jonathan Wells era îngrozit.

Nicolas se bâlbâi:

― Am vrut să le învăţ pe furnici să ne venereze. La urma urmei, din cauza lor ne aflăm noi aici, aşa că ele trebuie să ne scoată din încurcătură. Şi la un moment dat, ne-am trezit că nu ne mai aduceau de mâncare şi că ne părăseau în voia sorţii, lăsându-ne să murim de foame. Trebuia neapărat ca cineva să ia atitudine şi să facă ceva. Atunci, m-am gândit şi am găsit soluţia. Suntem de o mie de ori mai inteligenţi decât furnicile, de o mie de ori mai puternici şi de o mie de ori mai mari. Orice om este un uriaş faţă de lighioanele astea. Mi-am zis că dacă ne-ar lua drept zei, nu ne-ar mai lăsa de izbelişte. Aşa că am format nişte furnici deiste, şi, dacă mai mâncaţi ceva mierat şi ciuperci, mie mi-o datoraţi! Eu, Nicolas, care am doar doisprezece ani, v-am salvat pe voi toţi, adulţii, care sunteţi pe cale de-a vă considera insecte!

Jonathan Wells nu mai stătu pe gânduri. Două palme răsunătoare întipăriră cinci Degete roşii pe obrajii fiului său. Zgomotul îi trezi pe toţi. Îşi dădură seama de situaţie într-o clipită.

― Nicolas!... exclamă Augusta, stupefiată.

Băiatul izbucni în hohote de plâns. Cei mari nu înţeleg niciodată nimic! Sub privirile îngheţate ale părinţilor, zeul răzbunător se transformă într-un ţânc miorlăit.

Jonathan Wells ridică din nou mâna să-l pedepsească. Soţia lui îl opri:

― Nu. Nu aduce din nou violenţa aici. Ne-a fost şi aşa destul de greu s-o alungăm!

Jonathan însă îşi ieşise din fire.

― A abuzat de prerogativele sale de fiinţă omenească. A introdus noţiunea de "zeu" în civilizaţia furnicilor. Cine poate să prevadă consecinţele unui asemenea act? Războaiele religioase, Inchiziţia, fanatismul, intoleranţa... Şi toate astea, din cauza fiului meu!

Lucie încercă să-l înduplece:

― Vina ne aparţine tuturor.

― Cum să mai îndrepţi o asemenea gafă? oftă Jonathan. Eu unul nu văd nici o soluţie.

Lucie îşi luă soţul pe după umeri.

― Ba da. Există deja una, care mie îmi sare în ochi. Vorbeşte cu el.

152. NAŞTEREA COMUNITĂŢII LIBERE A SALCÂMULUI (CLS)

Zorii s-au ivit. Din nou, la fel ca ieri, 24 contemplă orizontul vaporos.

Soare, răsari!

Şi Soarele o ascultă.

Stând singură la capătul unei ramuri, 24 priveşte la splendoarea lumii şi chibzuieşte. Dacă există, zeii nu au nevoie să se întruchipeze în Degete, nu au nevoie să se transforme în animale uriaşe şi monstruoase. Ei sunt aici. Se află în bunătăţile suave pe care copacul le-a produs ca să atragă furnicile. În cuirasele sclipitoare ale scarabeilor. În sistemul de refrigerare al termitierei. În frumuseţea fluviului şi în miresmele florilor, în perversitatea ploşniţelor şi în culorile aripilor fluturilor, în deliciosul mierat al păduchilor-de-frunză şi în veninul mortal de albină, în munţii întortocheaţi şi în fluviul liniştit, în ploaia care ucide şi în Soarele care înviorează!

Ca şi 23, 24 acceptă să creadă că peste lume domneşte o forţă superioară. Această forţă însă, după cum tocmai a înţeles ea, se află pretutindeni şi în toate! Ea nu este întruchipată doar de către Degete!

Şi ea este un zeu, şi 23 este zeu şi Degetele sunt zei. Nu are rost să meargă cu gândul mai departe. Totul este aici, la îndemâna antenei şi a mandibulei.

Furnica îşi aminteşte de legenda pe care i-a povestit-o 103. Acum o înţelege pe de-a-ntregul. Care este momentul cel mai fericit? Cel de acum! Care este cel mai hun lucru de făcut? Să te ocupi de ceea ce ai în faţă! Care este secretul fericirii? Să umbli pe Pământ!

Furnica se ridică.

Soare, înalţă-te şi mai sus şi străluceşte!

Şi din nou, Soarele se supune, docil.

24 se urneşte din loc şi dă drumul coconului. Acum ea nu mai are nici o ţintă şi nici un ideal. A înţeles totul. Nu mai are nevoie să continue cruciada. Ea se rătăcise întruna, de când se ştia, pentru că nu reuşea să-şi afle locul. Acum ştie că locul ei este aici. Sarcina ei este să amenajeze insula aceasta şi singura ambiţie pe care o mai are este să profite de fiece clipă ca de un dar miraculos al existenţei.

Nu se mai teme de singurătate. Şi nu se mai teme nici de ceilalţi. Când te afli în locul potrivit, nu te mai temi de nimic.

24 porneşte grăbită în căutarea lui 103.

Luptătoarea tocmai repara cu salivă corăbiile din frunze de nu-mă-uita.

Între cele două se produce un contact antenar.

24 îi înmânează coconul.

Nu o să mai duc comoara asta. Va trebui să o duci singură. Eu rămân aici. Nu mai am nimic de demonstrat, m-am săturat să mai lupt, m-am săturat să mă tot rătăcesc.

Discursul face ca antenele tuturor furnicilor de faţă să se ridice de surpriză. 103, uluită, ia coconul de fluture.

După care o întreabă ce s-a întâmplat.

Cele două insecte se ating uşor cu vârfurile antenelor.

Rămân aici, repetă. 24. Voi clădi în locul acesta un oraş.

Dar ai deja Bel-o-kan-ul, oraşul tău natal!

Tânăra furnică recunoaşte din toată inima că Bel-o-kan este o federaţie mare şi puternică, numai că rivalităţile dintre oraşele de furnici nu o mai interesează deloc. S-a săturat şi de sistemul castelor, care le impune tuturor un rol anume încă de la naştere. Vrea să trăiască departe de ele şi de Degete, luând totul de la zero.

Dar vei fi singură!

Dacă mai vor şi altele să rămână pe insulă, vor fi bine venite.

O furnică roşcată vine lângă ea. Şi ea s-a săturat de cruciada asta. Degetele îi sunt indiferente, nu este nici pentru ele, nici contra lor. Alte şase