Intrare”. Am făcut niște socoteli sumare și panta ar trebui să fie destul de sigură. Modificarea de altitudine de la creastă la bazin e de 1,5 kilometri, iar rampa are cel puțin 45 de kilometri lungime. Asta înseamnă o înclinație de două grade. Nicio problemă.

Mâine noapte o să mă scufund la o adâncime nou-nouță!

Mai bine să reformulez…

Mâine noapte o să ajung la fundul fundului!

Nu, nici asta nu sună bine…

Mâine noapte o să fiu în gaura favorită a lui Giovanni Schiaparelli!

Bine, recunosc, acum doar mă prostesc.

•

„Vreme de milioane de ani, muchia craterului fusese supusă atacului constant al vântului. Acesta erodase creasta stâncoasă, la fel cum un râu taie un lanț muntos. Reușise în sfârșit, după eoni întregi, să facă o spărtură în margine.

Zona de presiune ridicată creată de vânt avea acum o posibilitate de drenaj. Spărtura se lărgise din ce în ce mai mult, cu fiecare mileniu care trecea. Pe măsură ce se lărgise, praful și particulele de nisip transportate de rafale se depuseseră în bazinul de dedesubt.

În cele din urmă se atinsese un punct de echilibru. Se strânsese destul nisip pentru a fi la același nivel cu terenul din afara craterului. Acum nu se mai aduna în bazin, ci în afara lui. Panta se alungise până se ajunsese la un nou punct de echilibru, unul rezultat ca urmare a interacțiunilor complexe dintre nenumăratele particule și a capacității lor de a păstra o formă unghiulară. Și astfel se născuse Rampa de Intrare.

Clima a creat dune și teren deșertic. Forțele din craterele alăturate au adus roci și bolovani. Forma rampei a devenit neregulată.

Gravitația și-a făcut treaba. În timp, rampa s-a comprimat, dar nu în mod egal. Zonele cu densități diferite s-au micșorat cu viteze diferite. Unele au devenit tari ca piatra, în timp ce altele au rămas moi ca talcul.

Cu toate că oferea o pantă medie redusă pentru accesul în crater, rampa în sine era accidentată și chinuitor de neregulată.

Când ajunse la Craterul de Intrare, locuitorul singuratic de pe Marte întoarse vehiculul spre Bazinul Schiaparelli. Terenul rampei era neașteptat de dificil, dar nu părea mai rău decât alte suprafețe pe care navigase în mod normal.

Ocoli dunele mici și le traversă cu grijă pe cele mai mari. Fu atent la fiecare viraj, la fiecare creștere sau scădere a altitudinii și la fiecare bolovan din calea sa. Analiză fiecare traseu și luă în considerare toate alternativele.

Dar nu fu suficient.

În timp ce cobora pe o pantă aparent obișnuită, roverul trecu peste o margine greu de sesizat. Solul dens și dur se transformă dintr-odată într-o pudră moale. Cu întreaga suprafață acoperită de cel puțin cinci centimetri de praf, nu exista niciun indiciu vizibil al schimbării bruște.

Roata din față, de pe partea stângă a roverului, se afundă în nisip. Înclinarea bruscă ridică complet de pe sol roata dreaptă din spate. Acest fapt, la rândul lui, puse și mai multă greutate pe roata stângă din spate, care se afundă și ea în praf din punctul precar de sprijin.

Înainte ca drumețul să poată reacționa, roverul se rostogoli pe-o parte. Pe când se întâmpla asta, celulele solare aranjate atent pe acoperiș zburară și se împrăștiară ca un pachet de cărți de joc scăpat din mână.

Remorca, prinsă de rover cu un cârlig de tractare, fu trasă și ea după rover. Torsiunea cârligului rupse compozitul dur ca pe o crenguță fragilă. Furtunurile care conectau cele două vehicule se rupseră și ele. Remorca se avântă în solul moale cu botul înainte și i se dădu peste cap, alunecând pe acoperișul ca un balon până se opri brusc, cu o zdruncinătură.

Roverul nu fu la fel de norocos. Continuă să se rostogolească în josul pantei, făcându-l pe călător să salte precum rufele dintr-un uscător. După douăzeci de metri, pudra moale se transformă în nisip mai dur, iar roverul se opri zgâlțâindu-se.

Rămase într-o parte. Supapele care duceau la furtunurile acum absente detectară scăderea bruscă a presiunii și se închiseră. Etanșarea nu fu întreruptă.

Călătorul era, deocamdată, în viață.”

CAPITOLUL 24

Șefii de departamente se uitau uluiți la imaginea de la sateliți proiectată pe ecran.

— Doamne! spuse Mitch. Ce naiba s-a întâmplat?

— Roverul s-a răsturnat, zise Mindy, arătând spre ecran. Remorca e cu susul în jos. Dreptunghiurile alea împrăștiate în jur sunt celulele solare.

Venkat își duse o mână la bărbie.

— Avem informații despre starea vasului de presiune al roverului?

— Nimic clar, spuse Mindy.

— Vreun semn că Watney a făcut ceva după accident? O EVA, poate?

— Nicio EVA, răspunse Mindy. Cerul e senin. Dacă ar fi ieșit, s-ar fi văzut urme de pași.

— Ăsta e tot locul accidentului? zise Bruce Ng.

— Așa cred, spuse Mindy. În partea de sus a pozei, care e spre nord, sunt urme obișnuite de roți.

Arătă spre o denivelare mare a solului.

— Chiar aici cred eu că au mers prost lucrurile. Judecând după poziția șanțului, aș zice că roverul s-a rostogolit și a alunecat începând de-acolo. Puteți să vedeți șanțul pe care l-a lăsat în urmă. Remorca s-a răsturnat în față, pe acoperiș.

— Nu zic că e un fleac, dar nu cred că e așa de rău pe cât pare, spuse Bruce.

— Continuă, zise Venkat.

— Roverul e proiectat să suporte o rostogolire, explică Bruce. Iar dacă ar fi avut loc o pierdere de presiune, în nisip ar fi apărut o urmă de explozie în formă de stea. Nu văd nimic de felul ăsta.

— Totuși e posibil ca Watney să fie rănit înăuntru, zise Mitch. Ar fi putut să se lovească la cap, să-și fi rupt o mână ori ceva.

— Sigur, spuse Bruce. Eu zic doar că roverul e probabil în regulă.

— Când a fost făcută poza?

Mindy se uită la ceasul de la mână.

— Am primit-o acum șaptesprezece minute. În nouă minute o să mai primim una, când orbita lui MSG4 îl va face vizibil.

— Primul lucru pe care o să-l facă o să fie o EVA ca să evalueze pagubele, spuse Venkat. Mindy, ține-ne la curent cu orice