său special către Leipzig, de unde un avion urma să-l ducă la Rastenburg. În timpul călătoriei către nord, Hitler a oprit trenul o dată la câteva ore pentru a vorbi cu Zeitzler. Voia să se asigure că nu i se va permite lui Paulus să se retragă, într-una din aceste convorbiri, Führer-ul i-a spus lui Zeitzler: “Am găsit o altă ieşire.” Nu a spus că vorbise din nou în trenul special cu generalul Hans Jeschonnek, şeful de Stat-Major al Luftwaffe, care spusese, în ciuda avertizărilor lui Richthofen, că un Pod aerian pentru aprovizionarea Armatei 6 ar putea fi temporar posibil.

Göring, mareşalul Reich-ului, auzind ce vroia Führer-ul, a convocat imediat o şedinţă cu şefii unităţilor de transport. Le-a spus că trebuiau transportate 500 de tone zilnic. (Nu s-a ţinut seama de estimările Armatei 6, care se ridicau la 700 de tone.) Aceştia au spus Ca puteau transporta maximum 350 de tone, şi asta doar o perioadă curtă. Göring, într-un elan iresponsabil, l-a asigurat prompt pe

Hitler că Luftwaffe va ajuta Armata 6 să-şi menţină poziţia actuală.

Chiar dacă ar fi fost vorba de o cantitate mai mică, nu s-au luat în considerare vremea proastă, avioanele inutilizabile sau acţiunile inamicului.

A doua zi dimineaţă devreme, în ziua de 24 noiembrie, speranţele tuturor generalilor de care depindea soarta Armatei 6 s-au spulberat. O altă hotărâre a Führer-ului a ajuns la statul-major al lui Paulus, la ora 8. Potrivit acesteia, erau stabilite limitele a ceea ce Hitler numea acum “fortăreaţa Stalingrad”. Frontul de pe Volga trebuie apărat “în orice circumstanţe”.

Zeitzler mai credea cu o seară înainte că Hitler va reveni cu picioarele pe pământ. Acum, Führer-ul demonstra foarte clar că opinia generalilor care răspundeau de Operaţiunea Stalingrad nu valora absolut nimic. Sentimentele lor au fost definite în câteva cuvinte de Richthofen în jurnalul său, atunci când a scris că aceştia deveniseră ceva mai mult decât nişte “subofiţeri bine plătiţi”.

Noţiunea lui Hitler de putere a voinţei nu mai avea nimic comun cu logica militară. El avea o singură idee fixă: dacă Armata 6 se retrăgea de la Stalingrad, Wehrmacht-ul nu se va mai întoarce niciodată. După el, acesta era “geamandura” celui de-al Treilea Reich. De asemenea, cât se poate de pertinent în cazul unui astfel de egolatru, era în joc propria sa mândrie după toate vorbele mari pe care le rostise despre oraşul lui Stalin în discursul sau de la München, la Bierkeller, cu mai puţin de două săptămâni în urmă.

O astfel de combinaţie de circumstanţe era probabil menită să producă momente de ironie amară. Chiar înainte de emiterea hotărârii Führer-ului, generalul von Seydlitz, comandantul Corpului 51 de la Stalingrad, hotărâse să acţioneze. Considera “complet de neînchipuit” ca o armată cu douăzeci şi două de divizii “să intre într-o apărare pe întreg frontul şi să se lipsească astfel de orice libertate de mişcare”. A pregătit un lung memoriu cu privire la acest subiect pentru Statul-Major al Armatei 6. “Luptele defensive minore din ultimele câteva zile ne-au secătuit deja rezervele de muniţie.”

Situaţia aprovizionării era decisivă. Considerau de datoria lor sa ignore ordinul catastrofal de a rămâne pe poziţii.

În acea seară de 23 noiembrie, Seydlitz a ordonat Diviziei 60 infanterie motorizată şi Diviziei 94 infanterie să dea foc depozitelor, si sa arunce în aer poziţiile şi să se retragă apoi către nordul Stalingradului. “In miile de focuri aprinse rapid”, scria ofiţerul de intendenţă al Diviziei 94 infanterie, “am ars mantale, uniforme, cizme, documente, hărţi, maşini de scris, alimente. Generalul şi-a ars întreg echipamentul.” Armata Roşie, alertată din cauza exploziilor şi a flăcărilor, a prins descoperită divizia deja slăbită în timp ce se retrăgea de la Spartakovka, provocându-i aproape l 000 de pierderi. Formaţiunea învecinată, Divizia 389 infanterie, din Fabrica de Tractoare Stalingrad, a avut şi ea de suferit în învălmăşeală.

Hitler, furios când a auzit de această retragere, a dat vina pe Paulus. Pentru a preîntâmpina orice altă neîndeplinire a ordinelor sale, a luat hotărârea extraordinară de a împărţi comanda din încercuire. Generalul von Seydlitz, pe care îl considera un fanatic al rezistenţei, a fost făcut comandant-şef al părţii de nord-est a teritoriului încercuit, ce includea şi Stalingradul. Semnalul a sosit la ora 6, în dimineaţa zilei de 25 noiembrie. Puţin mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Paulus l-a luat cu el pe căpitanul Behr pentru a merge la statul-major al lui Seydlitz, aflat în apropiere. Paulus i-a predat mesajul primit de la Grupul de Armate Don. “Acum că deţii comanda”, i-a spus el ironic, “poţi să ieşi din încercuire.” Seydlitz nu a reuşit să-şi ascundă jena. Manstein, care era îngrozit de ideea împărţirii comenzii, a reuşit să o redefinească într-o manieră mai puţin lipsită de sens.

Confruntarea lui Paulus cu generalul von Seydlitz nu a fost singura întrevedere dificilă ce a avut loc ca urmare a încercuirii Stalingradului. La Wolfsschanze (Bârlogul Lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să suporte o tiradă prin care Führer-ul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu, cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. Apoi, dictatorii s-au calmat, neîndrăznind să renunţe la o alianţă pe care nici unul dintre ei nu o putea repudia. Dar împăcarea nu avea să aibă urmări mai târziu.

Ofiţerii români erau furioşi că înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc, între timp, trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la întâlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, până şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia făcută o încercare pentru a restabili relaţiile dintre aliaţi. “Potrivit decretului Führer-ului”, i-a informat Statul-Major al Armatei 6 pe comandanţii de mari unităţi, “criticile la adresa insucceselor ofiţerilor şi trupelor române trebuie să înceteze.” Tensiunea dintre aliaţi nu a fost greu de intuit de autorităţile sovietice, care au organizat imediat lansarea din avion a 150 000 de manifeste în limba română.

Hitler nu a renunţat la pedepsirea generalului Heim, comandantul Corpului 48 tancuri. “Führer-ul a ordonat ca generalul Heim să fie schimbat imediat din funcţia sa de