comandă”, nota generalul Schmundt în jurnalul său imediat după reîntoarcerea lui Hitler la Bârlogul Lupului. “Führer-ul însuşi va decide cu privire la toate măsurile de disciplină militară în această problemă.”

Mulţi ofiţeri superiori s-au gândit că Hitler nu-l considera doar pe Heim ţapul ispăşitor pentru dezastru, ci întreg corpul ofiţeresc.

Groscurth scrisese cuvinte usturătoare despre “armata recunoscătoare a partidului victorios”, imediat după discursul radiodifuzat al lui Hitler în care acesta prelinsese că învinsese casta ofiţerilor de Stat-Major General în pantalonii lor cu vipuşcă lată. Ca şi celălalt antinazist, Henning von Tresckow, Groscurth credea că Statul-Major General nu-şi mai merita numele din cauza supunerii oarbe faţă de Hitler. Totuşi, corpul ofiţeresc a rămas singurul capabil să se opună statului totalitar.

Tresckow credea că un dezastru dramatic putea provoca o schimbare cu condiţia ca armata să aibă într-o poziţie-cheie un comandant respectat de toată lumea şi pregătit să i se opună lui Hitler cu hotărâre. Feldmareşalul von Manstein se bucura de respectul necesar, aşa că Tresckow, atunci când s-a ivit prilejul, a aranjat ca tânărul său văr, Alexander Stahlberg, să devină aghiotantul lui Manstein. Momentul părea oportun. Stahlberg s-a prezentat pe 18 noiembrie, la două zile după ce Hitler îl numise pe Manstein comandant al noului Grup de Armate Don.

Calităţile militare şi inteligenţa lui Manstein nu puteau fi puse la îndoială, dar instinctul său politic era mai puţin previzibil, în ciuda aparenţelor încurajatoare. Manstein îl dispreţuia pe Göring şi nu-l putea suferi pe Himmler. Faţă de cei în care avea încredere, îşi recunoscuse ascendenţa evreiască. Putea fi virulent şi în privinţa lui Hitler. Ca o glumă, câinele său Knirps fusese dresat să ridice laba şi să salute la comanda Heil Hitler! Pe de altă parte, soţia lui era o mare admiratoare a lui Hitler şi, ceea ce era mai important, Manstein, aşa cum s-a mai spus, emisese către trupele sale ordinul în care se menţiona “necesitatea unor măsuri severe împotriva evreimii”.

Luxosul tren de stat-major al lui Manstein cu vagoane de dormit - salonul pe roţi aparţinuse reginei Iugoslaviei - s-a oprit în drumul său ocolitor la sud de Smolensk. Acolo, comandantul Grupului de Armate Centru, feldmareşalul Hans Günther von Kluge, s-a urcat în tren pentru a-l informa neoficial pe Manstein asupra situaţiei din sudul Rusiei. Kluge, influenţat de Tresckow, era unul din puţinii feldmareşali activi gata să se alăture unui complot. I-a spus lui Manstein că Hitler plasase Armata 6 într-o poziţie de neapărat.

Harta cu situaţia de luptă demonstra clar primejdia.

Kluge a încercat să-i dea lui Manstein un sfat. Încercarea lui Hitler de a controla toate mişcările până la nivel de batalion trebuia respinsă. “Ca să fii avertizat”, a adăugat Kluge cu emfază.

“Führer-ul atribuie supravieţuirea armatei din Răsărit din timpul marii crize din iarna trecută nu moralului soldaţilor noştri şi eforturilor noastre, ci exclusiv propriei sale măiestrii.” Curând după această întâlnire, Armata Roşie a lansat o ofensivă împotriva Grupului de Armate Centru pentru a-i împiedica pe germani să aducă trupe care să spargă încercuirea Stalingradului.

Trenul încălzit îşi continua drumul prin peisajul rusesc acoperit de Primele zăpezi. Manstein şi ofiţerii săi de stat-major discutau Despre muzică, prieteni comuni şi rude, jucau şah şi bridge şi ocoleau subiectele politice. Locotenentul Stahlberg, auzind că

Manstein era rudă cu fostul preşedinte von Hindenburg, s-a întrebat care dintre feldmareşalii din acest război putea deveni “salvatorul patriei” în cazul unei înfrângeri totale. “Cu certitudine nu eu”, a replicat imediat Manstein.

Aniversarea zilei de naştere a feldmareşalului, cea de-a cincizeci şi cincea, a fost pe 24 noiembrie, ziua sosirii sale la Cartierul General al Grupului de Armate B. Generalul von Weichs, arătându-i o hartă de operaţiuni adusă la zi, nu a ascuns gravitatea situaţiei.

Tocmai sosise mesajul de la Statul-Major al Führer-ului, Armatei 6 ordonându-i-se să menţină “fortăreaţa” Stalingrad şi să aştepte reaprovizionarea pe calea aerului. Manstein, potrivit aghiotantului său, a părut surprinzător de optimist. Nici distanţa de 250 de kilometri dintre trupele germane din partea sudică a încercuirii de la Stalingrad şi Grupul de Armate A din Caucaz nu l-a împiedicat pe Manstein să-şi instaleze Cartierul General la Novocerkask, vechea capitală cazacă de pe Don. La intrarea principală avea gărzi cazace de pe Don, îmbrăcate în uniforme ale Wehrmacht-ului şi cu cuşme de oaie pe cap. “Când intram sau plecam”, spunea aghiotantul său, “îşi bombau pieptul şi luau poziţia de drepţi ca şi cum ar fi trecut maiestatea sa imperială ţarul însuşi.”

Hitler a dat instrucţiuni stricte ca ştirile în legătură cu încercuirea Stalingradului să fie ascunse poporului german. Pe 22 noiembrie, comunicatul recunoştea că a avut loc un atac pe Frontul de Nord.

A doua zi, imediat după încercuirea completă a Armatei 6, erau menţionate doar contraatacurile şi pierderile suferite de inamic. Un anunţ ulterior lăsa să se înţeleagă că atacurile sovietice fuseseră respinse cu pierderi grele. In sfârşit, pe 8 decembrie, la trei săptămâni după încercuire, s-a recunoscut că a avut loc şi un atac la sud de Stalingrad, dar nu se făcea nici o aluzie la faptul că Armata 6 fusese izolată. Ficţiunea a fost menţinută până în ianuarie cu ajutorul formulei vagi referitoare la “trupele din zona Stalingradului”. Autorităţile naziste nu puteau, desigur, să împiedice răspândirea rapidă a zvonurilor, mai ales în rândurile armatei, “întreaga Armată 6 este încercuită”, a auzit de la preotul militar un soldat aflat în spitalul de campanie, încercările de a reduce la tăcere soldaţii şi ofiţerii prin mijloace disciplinare au avut un efect de bumerang şi lipsa de francheţe nu a făcut decât să sporească sentimentul de insecuritate in Germania. La câteva zile după încercuire, civilii scriau pe front întrebând dacă zvonurile erau adevărate. “Ieri şi astăzi”, scria un casier din Bernburg, “lumea spune că a avut loc o pătrundere în zona voastră?!”

Autorităţile naziste credeau că pot ascunde adevărul până când o forţă de înlocuire era pregătită să pătrundă către Stalingrad. Între timp; oricât de sceptic ar fi fost în privinţa garanţiilor date de Göring că va aproviziona armata pe calea aerului, Paulus nu se simţea în stare să contrazică argumentele propriului său şef de stat-major că vor rezista cel puţin până în decembrie, când Hitler promisese