Paulus se confrunta cu ceea ce Strecker numea “cea mai dificilă problemă de conştiinţă pentru orice soldat: să nesocotească ordinele superiorului său pentru a putea face faţă situaţiei aşa cum consideră el că era mai bine”. Ofiţerii cărora nu le plăcea regimul şi îl dispreţuiau pe GROFAZ (“Cel mai mare comandant al tuturor timpurilor”), aşa cum îi spuneau ei Führer-ului în particular, sperau ca Paulus să se opună acestei nebunii şi să încerce să inducă o reacţie în cadrul întregii armate*. Se gândeau la revolta generalului Hans Yorck von Wartenburg de laTauroggen din decembrie 1812, când acesta a refuzat să mai lupte sub comanda lui Napoleon, fapt ce a dat naştere unui val de patriotism în Germania. Mulţi credeau în această comparaţie. Se pare că generalul von Seydlitz a evocat-o în convorbirea cu Paulus, atunci când a încercat să-l convingă să treacă la ofensivă; tot astfel gândea şi colonelul Selle, comandantul trupelor de geniu din Armata 6.

Hitler, gândeau ei, putea fi convins de ofiţerii superiori să renunţe La funcţia de comandant suprem. O schimbare a regimului putea fi realizată fără haosul dezastruos şi rebeliunea din noiembrie 1918. Era o descifrare uimitor de naivă a caracterului lui Hitler. Cea mai mică opoziţie era de natură să provoace o baie de sânge teribilă. Tinerii, precum Tresckow şi Stauffenberg, recunoşteau că Hitler Putea fi îndepărtat doar printr-un asasinat.

Schmidt, pe de altă parte, considera că: “O astfel de acţiune împotriva ordinelor ar deveni o răzmeriţă cu substrat politic.”

Răspunsul dat de Paulus lui Selle părea fatalist: “Ştiu că istoria războiului s-a pronunţat în privinţa mea.” A avut însă dreptate să respingă comparaţia cu Tauroggen. Yorck, fără mijloace de comunicaţii, putea pretinde că acţionează în numele regelui Prusiei, fără să i se ia comanda. Dar, într-o epocă în care fiecare stat-major era în contact permanent prin radio, curier sau teleimprimator, ordinul de arestare a unui comandant putea fi comunicat imediat. Singurul actor din această dramă capabil să joace rolul lui Yorck era Manstein, aşa cum recunoscuseră Tresckow şi Stauffenberg, dar Manstein, aveau să descopere ei, nu intenţiona să accepte un astfel de rol periculos. “Feldmareşalii prusaci nu se răzvrătesc”, va spune el peste un an, contrazicând categoric tradiţia Yorck, atunci când a fost abordat de un reprezentant al Grupului de Armate Centru.

Mulţi istorici au lăsat impresia că toţi ofiţerii din Armata 6 credeau că trebuia să se facă imediat o încercare de rupere a încercuirii ruseşti. Afirmaţia ne induce în eroare. Comandanţii de mari unităţi, de divizie şi ofiţerii de stat-major erau categoric convinşi de necesitatea spargerii încercuirii, dar comandanţii de regiment şi de batalion de infanterie de pildă se îndoiau. Trupele lor, mai ales cele care erau deja la adăpost în buncăre, nu doreau să-şi abandoneze poziţiile şi armamentul greu pentru “a ieşi în zăpadă”, unde ar fi fost expuse atacurilor ruseşti în câmp deschis. Soldaţii ezitau şi ei să se pună în mişcare întrucât credeau în promisiunile în legătură cu un puternic contraatac care-i va salva. Lozinca în sprijinul acestei idei, lansată la sfârşitul ordinului de zi dat de Paulus pe 27 noiembrie “Rezistaţi! Führer-ul ne va scoate de aici!” - s-a dovedit foarte eficientă. (Schmidt va încerca mai târziu să nege că această lozincă a emanat de la Statul-Major al Armatei 6 şi chiar a sugerat că a fost inventată de un comandant subordonat.)

În interiorul încercuirii, soldaţii tindeau să considere lozinca “Rezistaţi!” drept o promisiune fermă. Tot aşa gândeau mulţi ofiţeri, dar alţii au intuit instinctiv realitatea. Unul şi-a reamintit cum un locotenent, camarad de-al său din regimentul de infanterie mecanizată, i-a făcut semn cu privirea să vină la vehiculul său pentru a putea discuta situaţia între patru ochi.

“Nu vom ieşi niciodată din chestia asta”, i-a spus el. “Este un prilej unic pe care ruşii nu-l vor lăsa să le scape.”

“Eşti pesimist”, i-a răspuns celălalt. “Cred în Hitler. Face ceea ce spune, îşi va ţine promisiunea.”

„Fortăreaţa fără acoperiş"

În prima săptămână a lunii decembrie, ruşii au lansat atacuri hotărâte pentru a scinda Armata 6. Într-o luptă defensivă grea, diviziile ei de tancuri au pierdut aproape jumătate din cele 140 de vehicule care le mai rămăseseră. In plus, erau serios dezavantajate din cauza lipsei de combustibil şi de muniţie. Pe 6 decembrie, o formaţie de luptă din Divizia 16 tancuri a fost trimisă să contraatace pe jos, neavând carburant pentru semişenilatele ei. Locotenentul von Mutius, tânărul ofiţer care fusese atât de mândru că a fost ultimul membru al Wehrmacht-ului care s-a retras peste Don, era locţiitorul comandantului.

Obiectivul ei era un deal de la nord de Baburkin, pe care a reuşit să-l cucerească, însă tancurile ruseşti au apărut din balka, cu sprijin de infanterie. Comandantul formaţiei de luptă a dat ordin de retragere. “O retragere sistematică era imposibilă”, va relata mai târziu un sergent-major. “Fiecare fugea ca să-şi scape pielea.

Inamicul trăgea în noi cu toate armele. Jumătate din formaţiunea de luptă a fost nimicită. Locotenentul von Mutius a fost grav rănit.

Pentru a preveni pierderi şi mai grele, Mutius striga fără încetare:

«Risipiţi-vă!»“ Sergentul-major era convins că salvase multe vieţi, in timp ce zăcea neajutorat în aşteptarea ruşilor. A fost considerat “un adevărat erou” de supravieţuitori.

După numeroase atacuri, comandanţii sovietici şi-au dat seama că asediaţii erau departe de a fi învinşi. Armata 57 din sectorul crucial de sud-vest suferise pierderi grele. Explicaţiile pentru eşecul sovietic erau interesante. Un raport - “artileria şi infanteria interacţionează foarte bine atunci când iau cu asalt linia de apărare inamică” - suna ca un eufemism pentru pierderile grele suferite din cauza focului propriu. “Ostaşii nu sunt instruiţi suficient asupra necesităţii de a săpa tranşee”, era o altă observaţie inutilă.

Neprocedând astfel, s-au înregistrat “pierderi ireparabile din cauza tancurilor şi aeroplanelor germane”. Nu se spunea nimic despre faptul că pământul era îngheţat bocnă şi că aveau foarte puţine unelte de săpat tranşee.

În spatele liniilor, ofiţerii NKVD şi interpreţii lucrau până noaptea târziu interogând prizonierii germani, inclusiv pe primii dezertori, precum şi “limbile” capturate de grupările de cercetare.

“Bolşevicii luau adesea prizonieri de la noi”, raporta un