Personalul serviciului de informaţii al Frontului Don încerca să identifice diviziile demoralizate, asupra cărora trebuiau să fie concentrate atacurile. Aceştia au observat curând că Divizia 44 infanterie şi Divizia 376 infanterie, care fuseseră retrase peste Don, nu reuşiseră să sape buncăre corespunzătoare. Majoritatea oamenilor lor, în această perioadă când vremea de schimba de la ploaie la îngheţ, apoi la ploaie şi din nou la îngheţ, stăteau în gropi săpate în pământ acoperite cu prelate. NKVD-ul era interesat în mod deosebit de orice semn de resentiment naţional. “Se spune că soldaţii austrieci nu luptă prea bine”, a replicat locotenentul Heinrich Boberg, când a fost interogat de căpitanul Diatlenko, pe 10 decembrie.

“Există o fărâmă de adevăr în asta, dar nu aş spune că este adevărat în privinţa Diviziei 44 infanterie. Austriecii au motive istorice de a nu fi atât de rigizi ca prusacii. Şi întrucât sunt folosiţi pentru a se înţelege cu alte naţionalităţi, nu au aceleaşi orgolii ca prusacii ”Ostmark”, denumirea nazistă a Austriei, părea să dispară remarcabil de rapid din vocabularul unui austriac capturat.

După încetarea atacurilor majore de la începutul lui decembrie, frontul Don a continuat să menţină presiunea asupra Diviziei 44 infanterie cu ajutorul raidurilor, folosind avioane Şturmovik pentru atacul obiectivelor terestre. Totuşi, moralul Armatei 6 a rămas, în general, remarcabil de ridicat. Un alt ofiţer superior din Divizia 16 tancuri avea să raporteze mai târziu că, în această etapă, “pur şi simplu nu au apărut îndoieli în legătură cu un rezultat pozitiv al bătăliei”. Infanteriştii, mai ales cei din stepa acoperită cu zăpadă, făceau glume pe seama “fortăreţe! fără acoperiş”. Majoritatea celor mai tineri, educaţi într-un regim totalitar, nu se aşteptau să li se spună motivele situaţiei lor jalnice. Asigurările date de Führer erau, pentru ei, o promisiune ce nu putea fi încălcată.

Raţiile au fost curând reduse drastic, însă ofiţerii şi subofiţerii le dădeau asigurări că această situaţie nu va dura prea mult. Luftwaffe le va aduce tot ceea ce aveau nevoie şi, apoi, o mare forţă de despresurare, condusă de feldmareşalul von Manstein, va înainta de la sud-vest pentru a rupe încercuirea. Mulţi soldaţi erau convinşi, sau poate li s-a spus de către ofiţeri cu mai puţină imaginaţie, că până în Crăciun vor ieşi. “De la 22 noiembrie suntem încercuiţi”, scria acasă un soldat din Divizia 376 infanterie. “Partea cea mai proastă a trecut. Sperăm cu toţii că vom ieşi din încercuire înainte de Crăciun [...]. Imediat după încheierea luptelor pentru încercuire, războiul din Rusia se va sfârşi.” Unii erau convinşi că li se va da imediat o permisie şi că vor petrece sigur Crăciunul acasă cu familiile lor.

Cei însărcinaţi cu administrarea operaţiunii de aprovizionare pe calea aerului erau mult mai puţin optimişti. Şeful Serviciului de încartiruire al Armatei 6 anunţa la 7 decembrie: “Raţiile reduse cu o treime până la jumătate pentru ca armata să reziste până pe 18 decembrie. Lipsa de furaje înseamnă că majoritatea cailor vor trebui sacrificaţi până la mijlocul lunii ianuarie.”

Ofiţerii Luftwaffe care răspundeau de aeroportul de la Pitomnik, detaşaţi de la Divizia 9 artilerie antiaeriană, nu-şi făceau nici o iluzie. Ştiau că era nevoie de un minimum de 300 de zboruri pe zi pentru refacerea capacităţii de luptă a Armatei 6, dar acest lucru era imposibil. Oricum, aviaţia mult întărită şi mai cutezătoare a Armatei Roşii şi focul de antiaeriană din jurul marginii încercuirii reprezentau o provocare formidabilă pentru trimotoarele hodorogite Junker 52.

Jeschonnek şi Göring nu au luat în considerare faptul că aeroporturile s-a putea găsi în raza de acţiune a artileriei grele sovietice.

Nici măcar vremea nu s-a avut în vedere, chiar şi după experienţele din iarna anterioară. Aveau să fie multe zile cu vizibilitate zero şi multe altele în care temperatura va fi atât de scăzută, încât nu se vor putea porni motoarele avioanelor, chiar dacă se aprindeau focuri sub ele. Cu excepţia lui Richthofen, ofiţerii Luftwaffe, din afara sau din interiorul încercuirii, nu au îndrăznit să spună cu glas tare ce gândeau, “însemna defetism dacă dădeai glas îndoielilor”, spunea unul dintre ei.

În afară de aducerea carburantului, a muniţiei şi a alimentelor teoretic două tone cu fiecare Junker 52, şi mai puţin cu un Heinkel 111 - avionul avea să se întoarcă cu răniţii de la spitalul general de campanie de lângă Aeroportul Pitomnik. Poate cel mai bun indiciu al pesimismului ofiţerilor a fost hotărârea secretă de a evacua toate infirmierele germane, chiar înaintea răniţilor, pentru ca acestea să nu cadă în mâinile ruşilor, în ciuda eforturilor de a se păstra secretul, ofiţerii din Regimentul 369 infanterie croat au auzit şi au încercat să convingă Luftwaffe să le ia amantele, deghizate în infirmiere.

Locotenentul pe care l-au abordat îi admira foarte mult pe croaţi ca soldaţi şi le-a promis că îi va ajuta. Colonelul său, totuşi, a adoptat o atitudine de înaltă moralitate. “Dar nu contează”, i-a replicat locotenentul, “dacă sunt curve croate, asistente medicale sau orice altceva. Trebuie să fie scoase pentru a le salva de ruşi.” Colonelul a refuzat din nou. Până la urmă croaţii au reuşit să-şi urce pe furiş femeile în avioane.

Barăcile, buncărele şi corturile s-au întins la marginea aeroportului. Erau acolo numeroase Cartiere Generale şi detaşamente de transmisiuni cu antene radio şi vehicule, precum şi spitalul general de campanie. Pitomnik a devenit curând punctul principal asupra căruia s-au concentrat regimentele de vânătoare şi de bombardament sovietice. În zilele de 10, 11 şi 12 decembrie, avioanele sovietice au executat patruzeci şi două de raiduri aeriene.

În ciuda întregii lor activităţi aeriene deasupra încercuirii, ruşii “u şi-au dat seama ce forţă uriaşă înconjuraseră. Colonelul Vinogradov, şeful serviciului de informaţii al Armatei Roşii de la Statul-Major al Frontului Don, a estimat că Operaţiunea Uranus prinsese în cursă circa 86 000 de oameni. Cifra probabilă, inclusiv aliaţii şi hiwi, era cam de trei ori şi jumătate mai mare: aproape 290 000 de oameni. Printre aliaţi se numărau rămăşiţele a două divizii româneşti, regimentul croat de pe lângă Divizia 100 infanterie uşoară şi o coloană de mijloace de transport auto italienească, ai cărei