În luptele de la vest de Don şi de pe flancul nordic, Corpul 11 al lui Strecker a avut cel mai mult de suferit. Divizia 44 infanterie austriacă a pierdut aproape 2 000 de oameni, Divizia 376 - l 600, iar Divizia 384, peste 900. Ofiţerii din Armata 6 se aşezau la mese improvizate în buncărele de pământ sub zăpadă pentru a scrie rudelor apropiate ale acestora, la flacăra unei lumânări: “Am trista misiune de a vă informa că...”

Cu Armata 6 redusă la condiţii foarte asemănătoare celor din primul război mondial, soldaţii mai în vârstă îşi aminteau de existenţa unui Front de Vest şi de umorul lui macabru. După frigul de la mijlocul lunii noiembrie, s-a instalat o perioadă umedă de dezgheţ, “Generalul Noroi” reapărând pentru scurtă vreme înaintea “Generalului Iarnă”. Unii s-au reîntors la vechile practici ale vieţii în tranşee, precum folosirea singurei surse de lichid cald, când urinau, pentru a-şi spăla noroiul uscat de pe mâini.

Cifrele date la vremea respectivă şi în rapoartele recente diferă foarte mult, fără sa specifice naţionalităţile implicate. Cea mai semnificativă discrepanţă este între cei 51 000 de hiwi raportaţi în cadrul diviziilor la mijlocul lunii noiembrie şi cei 300 consemnaţi pe listele de raţii ale Armatei 6, la 6 decembrie. Este greu de stabilit dacă această discrepanţă se datora pierderilor grele, hiwi profitând de ocazie ca sa fugă cu grupul retragerilor de la sfârşitul lunii noiembrie, sau faptului ca rușii au fost încorporaţi pe ascuns în efectivele combatante de divizie. Vezi anexa B pentru mai multe detalii.

Construirea tranşeelor şi a buncărelor varia în funcţie de situaţia în care se afla fiecare divizie. Cei care fuseseră forţaţi să se retragă sau să ocupe noi poziţii se puteau aştepta la muncă grea, deşi de obicei aceasta le era rezervată hiwilor şi celorlalţi prizonieri ruşi.

Germanii învăţaseră din luptele de stradă de la Stalingrad. Au săpat buncăre sub tancurile dezafectate şi valorificau mai bine caracteristicile terenului. Dar, în primele zile ale încercuirii, pământul era încă îngheţat şi nici focurile nu reuşeau prea mult să înmoaie terenul înainte de a fi săpat. In stepă, cea mai mare lipsă era lemnul atât pentru foc, cât şi pentru grinzi cu care să fie acoperite buncărele din pământ. Casele ţărăneşti din apropierea liniei frontului nu au rezistat prea mult. Toţi localnicii care îşi înveliseră zidurile caselor cu paie, apoi cu scânduri şi bârne pe dinafară ca să le izoleze de frig pe ] timpul iernii, aveau să fie curând goniţi din case. Dacă ar fi rămas, şi-ar fi văzut casele demontate la iuţeală, soldaţii germani luând scândurile, grinzile, uşile şi chiar ferestrele pentru a-şi îmbunătăţi adăposturile.

Soldaţii, după ce au dărâmat casele civililor, doreau instinctiv să-şi transforme adăpostul într-o nouă locuinţă. Şanţurile de comunicaţii căptuşite şi lucrările de pământ din jurul intrărilor în buncăre nu dădeau nici o idee despre ce se putea găsi înăuntru. Soldaţii ciopleau rame pentru cărţile poştale ilustrate sau fotografiile celor dragi. Unele lucruri erau întotdeauna respectate. Nici un bărbat nu ar fi atins sau insultat fotografia nevestei sau a copiilor unui camarad. Ofiţerii se asigurau să aibă un prici, bănci şi o masă. Generalul Edler von Daniels, comandantul Diviziei 376 infanterie, avea un complex de buncăre, proiectat de un ofiţer din statul său major după planuri arhitecturale impecabile, după ce s-au mutat în noua lor poziţie din flancul de sud-vest. Comandantului cu grad de ofiţer, dr. Kurt Reuber, preotul care era acum medicul Diviziei 16 tancuri, i s-a săpat un buncăr atât de mare, încât să intre un pian înăuntru, abandonat de altă divizie. Acolo, sub pământ, neauzit de afară şi cu sunetele înăbuşite de pereţii de pământ, cânta Bach, Händel, Mozart şi Patetica de Beethoven. Cânta frumos, dar şi obsesiv”Comandantul continua să cânte chiar atunci când pereţii tremurau din cauza bombardamentelor şi fire de pământ se scurgeau pe jos.”Nu se oprea din cântat nici când veneau ofiţerii pentru a raporta despre luptele de afară.

Unele unităţi au avut norocul să-şi păstreze vechile poziţii, Divizia 297 infanterie de la sud de Stalingrad terminase un sanatoriu subteran săpat cu multă grijă înainte de ofensiva rusească.

Oamenii ei se temeau că l-ar putea pierde împreună cu echipamentul spitalicesc, paturile, faianţa, vasele şi tacâmurile, aduse cu trenul din Germania. Dar atunci când s-a stabilit linia frontului din jurul încercuirii, preţiosul spital, spre uşurarea lor, se afla la câţiva kilometri în spatele noii linii a frontului.

Mulţi soldaţi nu primiseră echipamentul de iarnă înaintea încercuirii, aşa că au recurs la improvizaţii cu diverse grade de succes.

Sub uniforme, din ce în ce mai mulţi purtau articole de uniformă sovietică - cămăşi-tunică fără nasturi, pantaloni vătuiţi care atârnau ca un sac şi mult preţuitele vestoane vătuite, în gerul năprasnic, casca de oţel se transforma într-un compartiment de frigider, aşa că purtau sub ea moletiere, fulare şi chiar şi bandaje ruseşti înfăşurate în jurul capului. Disperarea de a găsi mănuşi de blană i-a făcut să ucidă câini vagabonzi, pentru a le lua pielea. Unii au încercat chiar să-şi facă tunici din piele de cal argăsită în casă, luată de la vreun vânzător de cai bătrâni, dar cele mai multe articole de acest fel erau neplăcut de grosolane, dacă nu găseau vreun fost şelar sau cizmar care să poată fi mituit să le dreagă.

Condiţii cât se poate de insalubre apăreau în acele unităţi care fuseseră obligate de atacurile sovietice să ocupe noi poziţii în plină stepă 'a capătul de est al încercuirii, “îngheţăm îngrozitor noaptea”, scria in jurnalul său ofiţerul de artilerie care se retrăsese peste Don. “Cât oare mai trebuie să dormim sub cerul liber? Trupul nu va mai suporta. Peste toate astea vin păduchii şi murdăria!!!” în astfel de condiţii, trupele nu au avut nici un prilej să sape şanţuri de comunicaţii. Soldaţii dormeau, înghesuiţi ca sardelele, în gropi în pământ acoperite cu prelate. Infecţiile se răspândeau repede. Dizenteria avea curând să aibă un efect epuizant şi demoralizator, deoarece soldaţii slăbiţi îşi făceau nevoile pe lopeţi în tranşee, apoi aruncau conţinutul peste parapet.

Autorii scrisorilor