îşi scuteau rudele de întreaga mizerie a vieţii lor. “Ne facem nevoile împreună”, scria Kurt Reuber, “într-o găurii săpată la marginea unui şanţ din stepă. Cel mai sărac şi mai prost echipat adăpost. Murdărie şi lut. Nu se poate face nimic din ele.

De-abia dacă se găseşte vreun lemn pentru buncăre. Suntem înconjuraţi de un peisaj trist, monoton şi melancolic. Vreme de iarnă cu grade variate de frig. Zăpadă, ploaie deasă, îngheţ, apoi dezgheţ brusc. Noaptea şoarecii îţi trec peste faţă.”

Progresiva infestare a hainelor a început în zilele haotice ale încercuirii, când erau în continuă mişcare. “Pacostea păduchilor era înfricoşătoare”, scria un caporal dintr-un regiment de tancuri, “pentru că nu putem să ne spălăm, să ne schimbăm hainele sau să-i vânăm, în cască, am găsit cam 200 de astfel de fiare mici şi credincioase.” Un soldat necunoscut a simţit nevoia să scrie o nouă versiune a unui cântec favorit:

Sub lanterna

Intr-o căsuţă

Stau jos seară de seară

Căutând un păduche.

În timpul lungilor nopţi de iarnă rusească, se găseau multe prilejuri de a vorbi despre casă şi despre viaţa bună pe care o duseseră înainte de a veni în Rusia, în Divizia 376 infanterie, se văitau că plecaseră din Angouleme ca să vină pe Frontul de Est, lăsând în urmă cafenelele, vinul ieftin şi franţuzoaicele. Alte gânduri se întorceau şi mai mult în timp, la primirea în triumf acasă în vara anului 1940.

Mulţimile care le făceau cu mâna, îmbrăţişările şi adulaţia fuseseră în mare măsură inspirate de ideea că lupta se terminase. Majoritatea germanilor îl aclamaseră pe Hitler pentru că i-a condus într-un război scurt şi victorios cu atât de puţine pierderi.

Adesea, când gândurile zburau către casă, în buncăr se cânta melodii sentimentale la acordeon. După o astfel de răsturnare a norocului, oamenii se agăţau de zvonuri mai mult ca oricând, cl veşnice întrebări şi speculaţii. Nici ofiţerii nu ştiau care era situația reală. Un alt subiect, legat de şansele de a ieşi din încercuire, era o rană perfectă care nu te lăsa schilod, nu era prea dureroasă, dar suficient de rea pentru ca soldatul în cauză să fie evacuat pe calea aerului. Camarazii care plecaseră în permisie chiar înaintea încercuirii erau invidiaţi şi admiraţi, în timp ce aceia care se întorseseră din permisie înainte de încercuire erau trataţi cu glume blajine, dar fără îndoială deosebit de provocatoare. O persoană care nu s-a plâns niciodată de ghinionul său a fost Kurt Reuber. Se întorsese în unitate cu două zile înainte de închiderea încercuirii. In curând avea să fie greu de spus serviciile cui erau mai necesare, ale medicului sau ale preotului.

Germanii asediaţi îşi imaginau că ostaşii Armatei Roşii aflaţi de partea cealaltă nu duceau lipsă de mai nimic, fie că era vorba de raţii sau de îmbrăcăminte călduroasă, dar această imagine era adeseori falsă. “Din cauza comunicaţiilor proaste, mâncarea nu este adusă la timp ostaşilor de pe front”, se spunea într-un raport al Frontului Don. “Neglijenţa ofiţerilor şi a comisarilor de a folosi buncăre pentru a încălzi ostaşii”, se scria în alt raport, “a făcut ca mulţi oameni să fie trimişi la spital cu degerături, majoritatea la picioare.”

Cei mai bine echipaţi ostaşi erau lunetiştii. Nu li se refuza aproape nimic, în stepa acoperită de zăpadă, în costumele lor albe de camuflaj, operau în perechi, unul cu telescopul şi celălalt cu puşca cu bătaie lungă. Se strecurau înainte noaptea în zona neutră, unde săpau gropi în zăpadă şi ascunzători din care să urmărească şi să tragă. Rata pierderilor lor era mult mai ridicată decât în oraş, deoarece aveau mai puţine ascunzători şi căi de scăpare. Dar „mişcarea lunetistă” continua să atragă mai mulţi voluntari decât puteau fi antrenaţi sau folosiţi.

Orice probleme nerezolvate în privinţa moralului reflectau de obicei indiferenţa autorităţilor sovietice faţă de ostaşul ca individ.

Obsesia secretului a făcut ca aceia ce nu erau direct implicaţi în Operaţiunea Uranus să nu fie informaţi despre ea decât la cinci zile după lansarea ei. La prima vedere, cel mai surprinzător aspect al acestui moment de triumf este numărul de dezertori din Armata Roşie, care continuau să treacă liniile către armata germană încercuită, intrând astfel într-o cursă, dar acest paradox pare să se explice mai ales printr-un amestec de ignoranţă şi neîncredere. Colonelul Tulpanov, rafinatul ofiţer NKVD însărcinat cu recrutarea ofiţerilor germani, a recunoscut foarte deschis faţă de unul din prizonierii săi importanţi, pilotul de vânătoare conte Heinrich von Einsiedl: “Aceşti ruşi au fost surprinşi să audă de la germani aceeaşi poveste care a fost răspândită de propria lor propagandă. Nu crezuseră că germanii erau încercuiţi.”

Jukov nu a greşit când a descris încercuirea Armatei 6 ca o “educaţie formidabilă pentru victorie a trupelor noastre”.

Grossman a avut şi el dreptate când scria: “Moralul ostaşilor noştri nu a fost niciodată atât de ridicat.” (Interesant, dar nici una din aceste observaţii nu confirma linia propagandei sovietice că “moralul unei armate depinde de ordinea socială justă şi progresistă a societăţii pe care o apără”.)

Ostaşii Armatei Roşii aveau o plăcere previzibilă de a batjocori inamicul care îi batjocorise nu de mult. Unele companii trimiteau câte o patrulă noaptea cu o sperietoare de ciori îmbrăcată ca Hitler.

O ridicau apoi în zona neutră şi îi agăţau o pancartă care îi invita pe infanterişti să tragă în ea. Sperietoarea era minată cu câteva grenade, pentru cazul în care vreun ofiţer german ar fi trimis o patrulă să o dea jos în noaptea următoare. La un nivel mai organizat, companiile de propagandă NKVD şi-au instalat megafoanele. Ore în şir difuzau tangouri, despre care se spunea că induc o stare de spirit sinistră, întrerupte din când în când de mesaje înregistrate pe plăci de gramofon prin care li se reamintea trupelor asediate situaţia lor lipsită de speranţă. La început, aceste acţiuni nu au avut cine ştie ce influenţă, dar mai târziu, speranţele germanilor au început să pălească, iar efectul a devenit cumulativ.

Armata Roşie, dându-şi seama că germanii erau nevoiţi sa economisească proiectilele de artilerie, acestea fiind prea grele pentru a fi aduse pe calea aerului, a lansat atacuri de cercetare în încercarea de a provoca o replică. Trupele cele