echipe de dirijare pentru raiduri. “Eram ca nişte ţigani, azi aici, mâine în altă parte”', îşi amintea un ofiţer, unul din cei cinci supravieţuitori ai unei companii care avusese iniţial 114 oameni, patrulele, formate de obicei din cinci sau şase oameni, pătrundeau în interiorul încercuirii şi se ascundeau lângă drumuri în costume albe de camuflaj pentru a observa traficul şi mişcarea trupelor. La întoarcere, mai capturau câte o “limbă” pentru a fi interogată.

Activitatea de patrulare era foarte intensă pe flancurile sud-estice ale încercuirii. Comandanţii sovietici erau siguri că germanii vor face o încercare de a ieşi şi vroiau să fie puşi în gardă. Stepa plată şi întinsă, acoperită cu zăpadă, era primejdioasă pentru patrulele de cercetare, posturile de mitraliori având sectoare bune de foc. Odată, la începutul lunii decembrie, totuşi, o grupare de cercetare, sprijinită de un grup de diversiune, s-a strecurat până la tranşeele din partea opusă şi le-a găsit goale. Germanii se retrăseseră în buncăre mai călduroase. După ce primii infanterişti ruşi au explorat tranşeele şi şanţurile de tragere în linişte, comandantul unei grupări de cercetare a inspectat prada, inclusiv un cojoc lung. Apoi, lângă telefonul de campanie, a zărit “un ulcior alb cu un trandafir” pe el. Părea neasemuit de frumos pentru că nu văzuse de multă vreme un obiect prin excelenţă civil. Dar, în momentul acela a sosit comandantul companiei sale şi a hotărât, cam prea ambiţios pentru o forţă atât de mică, să încerce să cucerească mai mult teren. Apucaseră să înainteze foarte puţin când totul a început să meargă rău. Germanii au răspuns cu tancuri şi propria lor artilerie a refuzat să tragă pentru a-i sprijini pentru că nu primise ordinul de la eşalonul de comandă.

A urmat o luptă foarte confuză şi în timp ce gruparea de cercetare se retrăgea, tânărul comandant a fost rănit grav la un picior în urma exploziei unui proiectil. Zăcând în zăpadă şi privind la sângele de pe costumul său alb de camuflaj, se gândea la ulciorul cu trandafir.

Uneori, când grupările ruseşti şi germane de cercetare treceau noaptea unele pe lângă altele în zona neutră, se făceau că nu se văd.

Fiecare avea ordine precise să nu se lase deviate de la misiunea lor de vreun schimb de focuri. Dacă, totuşi, mici grupuri se întâlneau faţă în faţă, lupta se ducea într-o linişte mormântală cu cuţite sau cu baionete. “Când am omorât pentru prima oară un german cu cuţitul”, îşi amintea un comandant de pluton de cercetare rus din infanteria marină, “mi-a apărut trei săptămâni la rând în vis după aceea.” Unul din cele mai mari pericole era totuşi să te reîntorci la propriile linii, dar nu în locul în care erai aşteptat.

Din fericire pentru trupele ruseşti, deficienţele serioase ale hainelor de iarnă au fost corectate după încheierea cu succes a Operaţiunii Uranus. Majoritatea ostaşilor au primit mănuşi din blană de iepure, vestoane îmblănite, veste din blană de oaie şi câte o cuşmă cenuşie de blană, uşanka, pe care au pus steaua roşie.

O infuzie constantă de nou sosiţi a completat efectivul diviziilor.

Un novice, la sosirea într-un pluton de soldaţi căliţi în luptă, se putea simţi intimidat, dar profitând de experienţa lor avea şanse mai mari de supravieţuire decât dacă ar fi intrat într-o formaţiune neexperimentată. După ce noul soldat accepta ideea că supravieţuirea era o noţiune relativă şi nu una absolută, şi învăţa să trăiască de la o clipă la alta, încordarea dispărea.

Pentru un tânăr cetăţean sovietic, experienţa cea mai şocantă nu era grosolănia soldăţească, ci faptul că frontoviki vorbeau deschis despre politică. Mulţi se exprimau într-un mod care îi făcea pe noii veniţi să se uite peste umăr speriaţi. Aceştia spuneau că viaţa lor după război va fi diferită. Existenţa îngrozitoare a celor care munceau în colhozuri sau în fabrici va trebui să fie îmbunătăţită, iar privilegiile nomenclaturii restrânse.

În această fază a războiului, riscul de a fi denunţat pe front era foarte mic. Aşa cum s-a exprimat un veteran, “ostaşul simţea că, dacă a plătit cu sânge, avea dreptul de a vorbi liber”. Era nevoit să fie mult mai atent atunci când era transferat la un spital de campanie, unde informatorii şi ofiţerii politici erau vigilenţi împotriva oricărei critici la adresa regimului. (Pericolul a revenit pe front către sfârşitul războiului în timpul înaintării în Germania. Misiunea armatei era aproape încheiată şi Departamentele Speciale NKVD, SMERŞ cum li se spunea pe vremea aceea, începuseră să reinstaureze teroarea stalinistă.)

Ostaşii se necăjeau între ei cu poveşti despre mâncarea de acasă, visând cu ochii deschişi. Unele plutoane aveau norocul de a avea câte un povestitor talentat, care inventa basme moderne. Jucau cărţi (deşi oficial era interzis) şi şah. Acum, când se aflau pentru scurtă vreme pe poziţii fixe, merita să cioplească tot felul de piese şi să fasoneze câte o scândură. Mulţi dintre ei se lăsau în voia amintirilor, moscoviţii vorbeau mereu despre oraşul lor, nu atât ca să-şi impresioneze camarazii din provincie, ci din cauza dorului de casă care îi copleşea în deşertăciunea stepei.

Era “foarte greu” să scrii acasă, mărturisea un locotenent din infanteria marină. Era “imposibil” să spui adevărul. “Ostaşii de pe front nu scriau acasă niciodată veşti proaste.” Părinţii au păstrat toate scrisorile şi când le-au recitit după război, au descoperit că nu conţineau nici un fel de informaţii, în general, o scrisoare trimisă acasă începea cu un exerciţiu de liniştire a mamelor - “Sunt în viaţă şi sănătos şi mâncăm bine” - dar efectul se risipea pentru că toţi spuneau că sunt gata să-şi dea viaţa pentru patrie.

În cadrul plutoanelor, se spuneau anecdote, se făceau glume, se necăjeau unii pe alţii, dar, după cât se pare, acest lucru se întâmpla arareori să se facă cu cruzime între cei de acelaşi grad. Exista o surprinzătoare lipsă de cruzime. Vorbeau despre femei “doar când erau într-o stare de spirit specială”, ceea ce se întâmpla de obicei când erau stimulaţi de raţia de vodcă sau de anumite cântece. Se presupunea că fiecare companie avea cel puţin o muzicuţă