că devine necesară evaluarea numărului actual de ţigani din Europa. Acestea sunt cifre rezonabile, în ordine descrescătoare (de exemplu, 250.000 + reprezintă o cifră situată între un sfert şi o jumătate de milion de ţigani):

 

1.000.000+: România;

500.000+: Bulgaria, Ungaria;

250.000+: CSI (Rusia, Ucraina etc.), Spania, Slovacia, Serbia-Muntenegru;

100.000+: Macedonia, Republica Cehă, Franţa, Grecia;

50.000+: Italia, Germania, Marea Britanie, Albania;

25.000 +: Polonia, Portugalia, Bosnia-Herţegovina;

10.000+: Croaţia, Austria;

1000+: Slovenia, Finlanda, Olanda, Belgia, Elveţia, Lituania, Danemarca, Estonia, Letonia;

sub 1000+: Irlanda, Cipru, Norvegia, Luxemburg.

 

Uneori, numărul de ţigani dintr-un oraş dintr-una din ţările situate în partea superioară a clasamentului poate depăşi de departe întreaga populaţie ţigănească dintr-o ţară aflată în partea inferioară a clasamentului. De exemplu Suto Orizari, o comună în apropierea oraşului Skopje din Macedonia iugoslavă, cu cei 40.000 de ţigani ai ei, majoritatea musulmani, reprezintă cea mai mare comunitate ţigănească din lume, în concurenţă cu localitatea Sliven din Bulgaria. În ceea ce priveşte Europa în totalitatea ei, o cifră situată între cinci şi şase milioane ar putea fi compatibilă cu limitele menţionate mai sus. Nu putem fi totuşi siguri în acest sens, unii specialişti în domeniu pledând în favoarea unor cifre mai mari.

Schimbări de limbaj

În această analiză a grupurilor de ţigani, deosebirile lingvistice au reprezentat o trăsătură caracteristică aparte. Dacă încercăm să descâlcim varietăţile dialectale ale limbii romani, ne va veni foarte greu să ştim cu exactitate unde să ne oprim, chiar dacă ignorăm Orientul Mijlociu. Nicio limbă nu rămâne imobilă: anual, limba engleză dobândeşte circa 100 de cuvinte principale noi sau sensuri noi pentru cuvinte deja existente. Limba romani este o limbă deosebit de dinamică. Fiecare vorbitor matur al limbii romani este bilingv, şi în toate colţurile Europei această limbă se va îmbogăţi prin împrumuturi provenite din partea culturilor gazda. Permanent se produc noi devieri. Fără a exista o limbă standard în scris, cu greu se poate păstra un control asupra fracţionării limbii romani întrucât, deşi cântecele şi poveştile pentru care ţiganii dovedesc atâta talent sunt transmise pe cale orală, de la o generaţie la alta, ele reprezintă un material viu, în permanenţă modificat şi reîntinerit în mod creator. Unele variante ale limbii romani nu mai pot fi deloc numite limbi, întrucât decad pe zi ce trece, vocabularul relativ redus putând fi utilizat în contextul unei limbi naţionale sau dialect – precum calo din Peninsula Iberică sau anglo-romani{296} (deosebit de limba arhaică păstrată de familia Wood din Ţara Galilor). Chiar şi în cazul acelora care în mod legitim pot fi descrise ca fiind limbi, vocabularul este limitat de regulă la câteva mii de cuvinte. Deosebirile dintre dialecte sunt adesea foarte mari, deşi mult reduse, dacă ne gândim la fondul principal şi nu luăm în considerare împrumuturile dobândite recent şi parţial integrate.{297} În dialectul galez, aproximativ 60% din vocabular poate fi identificat la origine ca fiind pre-european; 16% posedă rădăcini de origine engleză, 9% greacă, 6% slavă şi 4% galeză, restul fiind constituit dintr-o serie de elemente mărunte provenind din română, germană şi franceză. Uneori împrumuturile vor adopta sensuri uşor diferite, dar de fiecare dată cuvintele vor primi sufixe specifice limbii romani şi vor fi supuse regulilor gramaticale ale acesteia.

În cadrul limbii romani din Europa, Franz Miklosich va stabili 13 dialecte în 1874, plecând în principal de la originea acestor împrumuturi.{298} Datorită mişcărilor ulterioare de populaţie şi noilor evoluţii şi descoperiri în domeniul lingvistic, analiza efectuata de către acesta nu ne mai poate fi de folos. Limba romani a devenit o adevărată reţea de circa 60 de dialecte, aparţinând unui număr de circa 20 de grupări diverse{299}, ce pot fi clasificate în multe feluri. Fonologia însăşi nu reprezintă o piatra de încercare adecvată{300}, deşi uneori tocmai această alunecare a unui sunet a condus poate la desprinderea unei grupări de trunchiul principal. Aşa s-a întâmplat cu o serie de dialecte care, după cât se pare, şi-au însuşit de timpuriu sunetul h sau x în locul lui s originar în anumite contexte (de exemplu, formele hi/hin/hum apar în loc de si/isi). Această evoluţie vizibilă deja în glosarul întocmit de Ewsum în anii 1560 (v. p. 203) este o trăsătură a graiului utilizat de ţiganii sinti, aruncând în acelaşi timp o umbra de îndoială asupra legăturii stabilite între denumirea sinti şi termenul indian sindhi. Fenomenul se întâlneşte de asemenea şi la grupul kaale din Finlanda şi într-o oarecare măsură la unele dialecte din Slovacia şi din jurul Carpaţilor (estul Ungariei, Galiţia, Transilvania). Chiar dacă această mutaţie reprezintă semnul unei coeziuni anterioare, multe schimbări s-au produs de atunci, ducând astfel la îndepărtarea unui dialect de altul şi la crearea unor noi subdiviziuni. În cadrul graiului vorbit de ţiganii sinti spre exemplu, dialectele vorbite în Piemont şi în Lombardia, din nordul Italiei, s-au îndepărtat de celelalte variante, atât din punct de vedere fonetic cât şi lexical{301}, ba chiar şi acestea din urma, deşi mult mai apropiate între ele, pot fi grupate în trei mari categorii{302}:

— Cele vorbite în Germania, Olanda şi Alsacia;

— Cele vorbite în Franţa; şi

— Cele vorbite la Veneţia (Italia), în Stiria (Austria) şi în Ungaria.

Fiecare dintre aceste subdiviziuni este destul de omogenă, în pofida deosebirilor lexicale de la o ţară la alta, şi aflat în interiorul ei, un vorbitor al unui anumit dialect sinti nu va întâmpina greutăţi în a-i înţelege pe alţii.

O altă distincţie principală este făcută între ţiganii valahi şi cei nevalahi. Toate formele valahe ale limbii romani dezvăluie o puternică influenţă din partea limbii române – de unde şi această etichetă. Unele dintre ele au fost răspândite de către romi (cf. pp. 242-243), ale căror principale dialecte sunt dialectul rusesc, românesc şi sârbesc al graiului căldărarilor, al graiului geambaşilor (lovari), al ciurarilor şi dialectul macvano (în SUA). În toate acestea se regăsesc o mulţime de cuvinte româneşti reprezentând poate două cincimi din vocabularul folosit de aceştia. În acelaşi timp au fost adoptate şi o serie de particularităţi de vorbire şi construcţii româneşti (de